<< Pe măsură ce Europa riscă cea mai gravă secetă din ultimii 500 de ani, iată ce s-a întâmplat ultima dată >>, scrie Christian Oliver, pentru Politico.eu. 

<< Un vis i-a spus unde să sape. Anul 1540, complet uscat, grozav de fierbinte, a secat o mlaștină pe care Anna Schmidin o cunoștea și spre care se îndrepta, probabil dinspre satul ei natal, Eppisburg, din Bavaria. Viziunea ei a oferit coordonate remarcabil de precise, și ea s-a concentrat asupra unui vas scos la iveală de apele în retragere, printre rogozul uscat. S-a dovedit neașteptat de greu, și este îmbucurător să ne imaginăm că noroiul de dedesubt era încă suficient de umed încât să elibereze un gâlgâit ușor. Când Anna a spart sigiliul, a găsit 900 de monede de argint din epoca lui Augustus, împăratul roman care a fondat orașul Augsburg, situat la o zi de mers pe jos, la sud-est de casa ei.

Anna a fost unul dintre puținii câștigători ai mega secetei de aproape un an care a cuprins vestul și centrul Europei în acel an, din Franța până în Polonia. Pentru majoritatea, a fost un an istovitor. Temperaturile au trecut de 40 de grade Celsius; păduri și orașe au ars până la cenuşă; râurile s-au uscat; vitele au murit în turme; iar boala s-a răspândit în jurul căilor navigabile cu apele lor stagnante.

Din păcate pentru noi, 1540 este departe de a fi o curiozitate istorică abstractă. Abia săptămâna trecută, Andrea Toreti, un om de știință senior la Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene, a avertizat că 2022 riscă să fie acum cel mai secetos an din ultimii 500. Asta ne pune acum față în față cu anul 1540, ca referință statistică pe care chiar nu vrem să o înlocuim în analele recordurilor. Există semne că ar putea fi și mai greu pentru noi să supraviețuim unei reeditări a lui 1540 decât le-a fost țăranilor din secolul al XVI-lea. În timp ce ei s-au confruntat cu dizenterie și prețuri vertiginoase la pâine, deficitul de ploaie și prăbușirea nivelului apei pe care l-au îndurat ar risca să schimbe modelul nostru civilizațional. Pur și simplu, nu aveau nevoie de cantitățile faraonice de apă de care avem noi nevoie, pentru culturile cu randament ridicat și centralele electrice.

Politică incendiară

Spre deosebire de Anna, Heinrich Diek a avut un 1540 extrem de prost. Erau zile în care politica religioasă a Reformei protestante era la fel de incendiară ca vremea, iar continentul s-a afundat în vânători paranoice de vrăjitoare pentru a afla motivul pentru care zeci de orașe germane și austriece, cu străzi înguste, uscate, cu case de paie, luau foc. Pentru unii germani luterani, vinovați trebuiau să fie catolicii. Pentru austrieci, piromanii nu puteau fi decât agenți ai lui Süleyman Magnificul, otomani înflăcărați, care fuseseră la porțile Vienei în 1529 și care acum însângerau nasurile venețienilor.

Pentru Diek, un incendiu uriaș în orașul Einbeck, din Saxonia Inferioară, a însemnat arestare, tortură, execuție și abandonarea într-o cușcă.

Incendiul de la Einbeck, în plină vară, a fost o tragedie, ucigând probabil până la 500 de oameni. Se presupune că scânteia fusese aprinsă de un cioban beat. Erau, până la urmă, vremuri în care era extrem de ușor să te îmbeți foarte rău, deoarece soarele înverșunat transforma vinurile în băuturi asemănătoare sherry-ului, de o potență amețitoare. Ciobanul s-a trezit imediat și a spus că a fost pus să aprindă focul de către Diek, un executor judecătoresc al patricienilor, care supraveghea exploatațiile dintr-un cătun la nord de Einbeck, care era ostil față de luteranism. Pus în fața firului înroșit, Diek a început să dezvăluie detalii despre o conspirație de dimensiuni extraordinare, dar neplauzibile, care l-a dus direct la Ducele Heinrich cel Tânăr de Brunswick, liderul prinților catolici, care ar fi împărțit pungi zgomotoase cu bani pentru atacuri incendiare asupra orașelor protestanților.

De acolo, lucrurile doar au evoluat. Moșiile protestante au cerut ca Sfântul Împărat Roman Carol al V-lea să ia măsuri. Papa a fost învinuit. A intervenit chiar și Martin Luther, faimosul lider al protestantismului. Ducele Heinrich s-a opus puternic, observând că incendiile loveau și domenii non-luterane, cum era al său.

A fost adevărată vreuna dintre aceste acuzații legate de incendiere? Cât de mult din asta a fost pur și simplu un țap ispășitor delirant într-o Europă fanatică și plină de neliniști? E greu de spus în starea de confuzie a timpului, dar este clar că vremea înăbușitoare (și vinurile tari!) „împingeau” situația politică periculoasă mai aproape de foc. Deși este perfect credibil că scântei accidentale, de la gătit și forje, ar fi putut declanșa multe dintre incendii, în 1540 a existat puțin scepticism prețios pentru a-l salva pe Diek. Dacă vizitați Einbeck astăzi, biroul de turism vă sugerează o vizită la Turnul Diek, unde există o cușcă – într-o stare extrem de bună – în care se presupune că al său cadavru, distrus și aflat în descompunere progresivă, a fost expus timp de un an, ca un factor de descurajare pentru orice alți piromani pro-Papa. Din fericire, pentru cei mai mofturoși, există și un muzeu de mașini de epocă.

Explozii din trecut

Anul morții lui Diek a fost cel mai rău dintr-o suită de ani cu vreme aprigă. În anii 1530, fântânile au secat și au existat infestări de la omizi și șoareci. În 1535, o foamete devastatoare a lovit Transilvania și au fost găsite cadavre pe străzi, cu gurile pline cu iarbă. Dar este puțin probabil să fi fost ceva dintre toate astea care să fi pregătit oamenii pentru ceea ce urma să se întâmple în continuare.

Unele dintre descrierile anului 1540 au un aer apocaliptic. Incendiile de pădure cu intensitatea pe care o asociem acum infernurilor mediteraneene au făcut ravagii din munții Vosgi, din estul Franței, până în Polonia. Povestiri macabre din Elveția și orașul polonez Cracovia descriu o nuanță roșie particulară a soarelui sau soarele atârnând ca un disc palid pe cer, probabil efectul fumului și al aerosolilor din pădurile în flăcări. Strugurii s-au uscat până au ajuns stafide coapte pe vița de vie.

Temerile de astăzi cu privire la nivelul Rinului nu sunt nimic nou. În unele momente din 1540 era posibil să treci peste râuri importante, cum ar fi Rinul, Sena și Elba. În orașul francez Besançon, oamenii se adăposteau în pivnițe de la ora 9 dimineața, iar muncitorii din cariere au fost scutiți de munca lor grea. În orașul german Ulm, preoții au fost instruiți să se roage pentru ploaie. Crăpăturile care se deschideau pe câmpurile fermierilor erau atât de adânci încât puteai pune piciorul în ele. Lângă lacul Constance, prețul apei l-a depășit pe cel al vinului. Așa cum satele franceze au nevoie de apă adusă cu camionul în timpul secetei din acest an, în 1540 oamenii au fost nevoiți să ia măsuri de urgență similare. Măgarii și căruțele au fost folosite pentru a aproviziona comunități la fel de diverse precum satul elvețian Goldiwil și orașul italian Parma.

Oamenii erau vulnerabili în exact sectoarele economice de bază care ne îngrijorează astăzi: agricultura, transportul fluvial și hidroenergia. „Lovite” de insolație, vitele se prăbușeau subit. Comerțul fluvial a scăzut grav. Morile de apă — „inima” tehnologică fragilă a economiei rurale din secolul al XVI-lea — au tăcut. Toate acestea au făcut ca prețul produselor de bază, precum laptele, brânza, pâinea și făina să crească.

Avertizare meteo

Istoricul elvețian Christian Pfister, profesor emerit la Universitatea din Berna, este cel care a deschis calea unei atenții sporite acordate anului 1540. Bazându-și munca pe peste 300 de surse originale, el a ajutat în a ne îndrepta atenția asupra modului în care au trăit oamenii în acele luni lungi și fierbinți – și de ce ar trebui să fim mai atenți.

Pfister a fost un inițiator în a susține că trebuie să stabilim o memorie istorică mai lungă a evenimentelor climatice și el folosește o gamă largă de evidențe originale – înregistrări privind recolta, prețuri la cereale și inele de copaci – pentru a creiona o perspectivă care se extinde cu mult înaintea instrumentelor de meteorologie modernă. Împreună cu geograful Heinz Wanner, el a trasat o istorie climatică a întregului mileniu trecut. Este un domeniu de studiu despre care insistă că îi poate ajuta pe cei care doresc să stabilească modele științifice, pentru a înțelege schimbările climatice. El spune, de exemplu, că abordarea sa ajută la crearea unei noi imagini a modului în care izvoarele cu apă caldă și uscate acționează ca un precursor al evenimentelor climatice extreme, deși admite că subiectul este încă înțeles incorect.

Când vine vorba de 1540, Pfister este văzut la scară largă ca unul dintre seniori, deși a fost nevoit să reacționeze la unii sceptici. Intrigant e însă faptul că până și un astfel de expert mondial nu are habar de ce a fost un an atât de prost. Când e întrebat dacă ar putea avea legătură cu activitatea solară sau cu vulcanii, el pur și simplu râde înfundat și răspunde: „Aceasta este, într-adevăr, o enigmă pe care nu o pot rezolva”.

Totuși, ceea ce Pfister se grăbește să sublinieze este că, în timp ce oamenii din 1540 au înfruntat seceta dramatică fără suferințe catastrofice, noi nu trebuie să ne complacem cu situația. Poate în mod contraintuitiv, progresele noastre tehnologice ne-au lăsat, în unele situații cheie, deosebit de vulnerabili.

În sursele culese de Pfister apare doar o mică criză de tensiune socială. În satul elvețian Rupperswil, de exemplu, țăranii s-au certat cu moșierul lor pentru că prea multă apă din pârâu fusese deviată în iazul pentru crapi. În general, însă, vremea nu pare să fi declanșat tulburări sau revolte semnificative. Strămoșii noștri au avut, de asemenea, un avantaj unic pe care nu ne mai putem baza: există o relatare contemporană despre roua neobișnuit de abundentă în pajiștile alpine, care ar fi putut foarte bine să fi fost cauzată de evaporarea a ceea ce erau atunci ghețari considerabil mai mari. Din păcate, asta nu este ceva pe care să ne putem baza în aceste zile.

Boala a avut într-adevăr efect advers, dar recoltele au rezistat. Prețurile cerealelor au crescut, dar livrările nu au scăzut la nivelul foametei. Culturi mai puternice, cum ar fi ovăzul și secara, au prosperat în Europa centrală. Acestea au fost, fără îndoială, vremuri grele, dar, în marele flux al istoriei, nu atât de fatale în comparație cu deceniile ulterioare ale secolului.

„Seceta din anii 1530 pare, din perspectivă socială, să nu fi fost prea rea. A fost, de fapt, o perioadă de recolte destul de bune în cea mai mare parte a Europei și de expansiune demografică. Sfârșitul cald și umed al anilor 1500 din Europa a fost, pe de altă parte, foarte rău, cu recoltele în scădere, boli în rândul animalelor domestice și foamete multiplă severă și de lungă durată”, a declarat Fredrik Charpentier Ljungqvist, profesor asociat de istorie și geografie fizică la Universitatea din Stockholm.

Principalul avertisment al lui Pfister este că s-ar putea să nu fim atât de norocoși data viitoare. În timp ce temperaturile ridicate din 2003 (sau chiar de anul acesta) au fost percepute ca un eveniment imprevizibil de tip „lebădă neagră”, Pfister insistă că interpretarea a fost un exemplu clasic de memorie istorică insuficientă și spune că oamenii trebuie să privească și mai mult înapoi. Chiar și fără pericolele adăugate ale schimbărilor climatice provocate de om, un an monstruos precum 1540 ar putea veni. „În spatele anului 2003 se află o altă lebădă neagră căreia nimeni nu-i acordă atenție, și anume 1540”, a argumentat el.

Faptul că a fost un an atât de cald și secetos, indiferent de cauzele sale, ar trebui să stârnească o reflecție serioasă asupra efectelor pe care le-ar avea reapariția unor astfel de condiții, mai ales că temperaturile globale continuă să crească. Pot trenurile să înlocuiască bărcile pe căile navigabile secate? Va fi suficientă apă pentru a răci centralele electrice? Dacă va exista o reluare a acelui an uscat, de „coacere”, Pfister observă că am întâmpina dificultăți care nu i-ar fi trecut prin minte nimănui în secolul al XVI-lea, dar care s-ar putea dovedi sistemic fatale pentru modul nostru de viață. În fruntea listei, el citează volumele masive de apă cerute de combustibilii fosili și centralele atomice.

„Dacă tehnologia eșuează, avem cu adevărat probleme”, spune el. „Dacă sunt prea multe centrale nucleare închise dintr-un motiv sau altul, avem probleme serioase, pentru că avem o civilizație care depinde de electricitate 100% sau 99%. Și dacă eșuează, totul eșuează. Nici măcar nu putem merge la supermarket ca să plătim ceva. Nu putem cumpăra benzină. Suntem foarte vulnerabili, în acest sens”. >>