Lecția Reginei și neputincioșii „împărați” de la Moscova și Beijing – Laurențiu Mihu

Având în vedere pragmatismul care a caracterizat-o de-a lungul deceniilor de domnie, nu este deloc exclus ca Regina Elisabeta a II-a să fi preferat ca, la vremuri de irevocabil adio, lumea largă să găsească superlative nu atât pentru omul care s-a stins, ci pentru sistemul politic pe care l-a întrupat și pentru continuitatea căruia a pus, temeinic și neobosit, cărămidă peste cărămidă, în timpul efemerei vieți.

Elisabeta a II-a nu a rezistat 70 de ani pe tron grație rezistenței sale biologice (e limpede că a contat și acest aspect, dar planul pe care-l ocupă e secund), ci abilităților politice extraordinare, unei fibre morale ieșite din comun și unui simț al istoriei și responsabilității față de țară și oamenii săi pe care le poți găsi la prea puțini lideri – monarhi sau nu – din istorie.

Elisabeta a II-a și-a asumat rolul pentru care fusese crescută cu dăruirea, spiritul de sacrificiu și de neînțelesa dârzenie cu care Isus și-a purtat crucea, cu care martirii își săvârșesc misiunea, cu care dizidenții din societățile închise, de azi și de ieri, își oțelesc rezistența cu fiecare nouă strânsoare a menghinei din care le e adesea limpede că nu pot scăpa decât când vor închide ochii.

Viața și opera Elisabetei a II-a sunt țara și spiritul instituțional pe care le lasă în urmă:

  • Țara, Marea Britanie, de care „cel mai devotat monarh” s-a despărțit la 8 septembrie 2022, este, ca orice alt actor de pe harta politică a lumii, imperfectă, dar este liberă, bogată, este un magnet pentru oameni din toate colțurile Globului, un model de reinventare continuă și un reper solid în materie de asumare deopotrivă a eșecului și succesului (de azi și de ieri). Și, în ciuda modernizării continue, rămâne un depozitar prețios al trecutului – cu toate activele și pasivele lui.
  • Iar spiritul instituțional, ei bine, este el însuși o… bijuterie a Coroanei. În atât de multe părți ale planetei, năpasta care strivește miliarde de oameni (numai în China sunt deja 1,5 miliarde) are la bază un soi de cenzură copleșitoare: cenzura impusă visului îndrăzneț, ca orice vis, de a le avea pe toate în același loc și în același timp – egalitate și inegalitate, conștiința netulburată a faptului că nu există demnitate în nivelare decât în matrici criminale și realitatea simbiozei dintre monarhie și democrație, dintre stat de drept și drept ereditar, dintre elitism transparent și populism moderat. Exceptând Statele Unite ale Americii (a căror geneză e cumva „post-istorică”), Spania (rarissim caz cât de cât comparabil cu al Marii Britanii, dar cu o dinamică mult mai delicată, în secolul XX, din perspectiva relației monarhie-democrație), eventual și Japonia (dar aici temeiul comparației se estompează încă și mai mult), în nicio altă țară de categorie grea nu a putut funcționa acest tip de concomitență care a mers-ceas sub domnia Elisabetei a II-a. Franța, Italia, Germania – și-au găsit fericirea în modelul politic SAU/SAU, dar măcar modelul este, în zilele noastre cel puțin, unul de succes pentru fiecare om de rând. Iar Rusia și China și-au găsit, din contră, nefericirea în același tip de model, SAU/SAU. O crâncen nefericire!

Elisabeta a II-a a început un dum nou, la capătul căruia o așteaptă urcarea pe tronul posterității la superlativ, iar Marea Britanie, fericit beneficiar al abilităților unui monarh care a știut să împace contradicțiile modelului politic pe care l-a slujit, are șanse uriașe de a continua pe două drumuri în același timp, cu un know-how încă și mai solid, la capătul ultimei epoci elisabetane, în a converti bifurcația în avantaj în loc de slăbiciune. Înscăunarea Regelui Charles III e o garanție în plus că traiectoria nu va fi una zbuciumată, chiar dacă vremurile în urcă pe tron vin la pachet cu doza lor de imprevizibil, incertitudini și nebuloase.

Apoi, deopotrivă prin potențial și actualizare, domnia unui monarh precum Elisabeta a II-a le reamintește, amar, și românilor cât de mult și tragic au putut pierde atunci când monarhia a fost evacuată de comuniști și, patru decenii mai târziu, atunci când a doua generație de comuniști, ușor reșapați, i-au refuzat legitima revenire la timonă.

În fine, la Moscova și Beijing, trecerea în rândul drepților a Reginei Elisabeta a II-a e traversată probabil ca un nou episod de dilemă existențială: cum se poate ca reprezentantul cel mai de vârf unei elite atât de „elitiste”, precum Regina, să fie atât de popular în cele mai populare medii, să fie plâns de omul obișnuit cu sinceritate, nu cu pistolul la tâmplă, să fie regretat în toate păturile societății fără regia asigurată în prealabil de serviciile de securitate și de un bugetofag aparat propagandistic? Cum se poate ca în urma monarhului să rămână o țară în care aspirații și șanse reale de a trăi „regește” poate avea, în teorie, oricine, iar în practică atât de mulți oameni, chiar dacă nu fac parte din nomenclatura momentului?

  • P.S.: Cu adevărat interesant este și faptul că marile dictaturi „populare”, așa cum sunt deopotrivă China comunistă și Rusia putinistă, deși resping ca pe un cancer modelul monarhic constituțional și mai ales dimensiunea sa ereditară, sunt obsedate de a se asigura că, într-un fel sau altul, regimurile lor vor avea tot continuitate… dinastică (și ereditară măcar oligarhic). Xi Jinping și Vladimir Putin fix asta livrează popoarelor lor. Mai mică și mai „fâșneață”, Coreea de Nord, în schimb, nu doar în spirit, ci și practic, a reușit, de trei generații, să-și conserve totalitarismul nu doar oligarhic, ci perfect ereditar. Ironia sorții este că tocmai în regimurile „populare”, de suferit suferă… poporul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s