Gafă colosală, nu glumă! Viktor Orban a făcut Ungaria cobaiul UE, NATO, SUA. Începe experimentul – Laurențiu Mihu

Modelul suveranismului de largă respirație rusească, vândut ca la talcioc de către Viktor Orban, are întâlnire cu istoria. Nu va fi nimic calm și discret în acest rendez-vous pe care premierul maghiar nu avea cum să și-l dorească și pentru impactul cu care i-au lipsit mereu timpul, resursele, forța economică și inteligența politică să se pregătească.

Însă nefericirea lui Orban nu va fi strict una individuală, ci colectivă, în loviturile care-l vizează urmând a fi antrenată deopotrivă majoritatea pe care a sedus-o și minoritatea care nu s-a lăsat păcălită. Nu e primul exemplar de lider politic care-și împinge poporul la plata în solidar, dar cu siguranță e primul, la nivelul blocurilor UE/NATO, care în loc să-și dezvolte și securizeze țara sfârșește prin a o transforma în cobaiul unui experiment interesant și fără precedent.

Aparatul de propagandă pe care Viktor Orban și camarila sa l-au construit umblând discreționar la legislația națională, statul de drept, angajamentele asumate prin aderarea la spațiul euro-atlantic și banii contribuabililor unguri, aparatul propagandistic al Moscovei, cu care cel de la Budapesta s-a sincronizat „frățește” în ultimii ani, și ventilarea asigurată de idioții utili din Europa au umflat o narațiune care în esență a livrat la cheie o singură idee: de facto, centrul deciziei strategice europene s-a mutat la Budapesta, grație forței veto-ului cu care țărișoara cu deschidere la un celebru lac s-a jucat de-a sperietoarea cu atâtea țări riverane la mare sau ocean.

Ei bine, marea înșelătorie a fost ajunsă din urmă de clasicul inamic al acestui tip de scheme: mersul istoriei. O vreme (destul de multă vreme), ulciorul premierului maghiar a tot putut merge la apă, căci apele fuseseră, în general, calme. Dar suprapunerea în marș a patru factori au catalizat schimbări de atitudine care s-ar fi impus demult, dar pentru care, s-o recunoaștem, curajul partenerilor injectase constant adrenalina în doze homeopatice, în ciuda zgârieturilor și echimozelor lăsate de bullyingul Ungariei pe corpul colectiv al partenerilor. Războiul Rusiei, amenințarea tot mai palpabilă a războiului Chinei, pandemia de Covid și dinamica factorilor climatici forțează în sfârșit guvernele lumii libere la adaptare cu zero răbdare. Iar asta înseamnă, cu prioritate, rezolvarea onorabilă și legitimă a dosarului Orban. În acest sens, se pune în mișcare, după cum bine putem observa, un întreg mecanism politico-economic căruia la momentul de față îi întrezărim doar zorii, dar care este de așteptat să se dezvolte organic și tot mai lipsit de inhibiții.

În esență, cobaiul în care și-a transformat Viktor Orban țara va continua să fie suveran, dar numai în cușca lui și numai în pauzele de respiro dictate de autorul colectiv al experimentului. Cine și ce e cobaiul, știm. La fel și resorturile care l-au declanșat (le-am menționat mai sus). Dar prin ce fel de experiment va trece cobaiul maghiar?

Întâi de toate, să stabilim cine sunt autorii lui: UE, NATO, SUA.

Iar apoi, să înțelegem ce urmărește demersul. De reținut, din capul locului, că demersul nu are nimic personal nici cu vreun individ (Viktor Orban), nici cu vreo țară (Ungaria), ba din contră, e perfect impersonal și are de-a face mai degrabă cu conceptul, funcționalitatea și eficacitatea lui. În speță, demersul are legătură cu reformarea accelerată de circumstanțe extraordinare a unor ample mecanisme multi-statale, căci asta sunt până la urmă alianțele UE și NATO și tot asta reprezintă interacțiunea de tip parteneriat, SUA-Europa. Se întâmplă ca în centrul poveștii să se afle individul Orban și țara Ungaria numai pentru motivul că individul Orban și țara Ungaria și-au trădat ani la rând angajamentele asumate și partenerii pe care i-au ales și care i-au ales, în paralel lucrând îndeaproape cu singurii doi actori nu doar interesați, ci și capabili să submineze fundamentele celor trei alianțe (Rusia și China). Cum spuneam și mai sus, premierul maghiar nu avea niciun interes să se ajungă aici, dar acțiunile sale voluntare l-au adus, natural și cu concursul istoriei, într-un asemenea punct.

În fine, din perspectiva UE, NATO, SUA, experimentul cu pricina este punerea în operă a unei oportunități care s-a copt sub auspicii speciale (cele patru enumerate mai sus). Anume, este oportunitatea de a încerca, exersa și, într-un stadiu oarecum final, de a „proceduriza” gestionarea „în teren” a unui partener devenit, voluntar, dar nelegitim, un soi de electron liber în cadrul mai larg al parteneriatului. Așa cum au fost concepute, UE și NATO nu au instrumente viabile și pârghii de credibilă șantajare cu expulzarea din alianță a unuia dintre membri. Iar acolo unde există muguri de mecanisme, ei bine, sunt doar atât, muguri, căci procesul ar fi complicat, cronofag, greoi. Apoi, mai e și elementul celălalt – faptul că nu este în interesul coeziunii UE și NATO de a renunța prea ușor la un membru, având în vedere că, în anumite momente apăsarea unui asemenea buton „nuclear” poate predispune la un efect contagios de basculare. La fel stau lucrurile și pentru relația SUA cu Europa, pentru Washington fiind oricând preferabilă o relație complicată uneia care nu mai există.

Prin urmare, fibra experimentului care se va face pe Ungaria constă tocmai în a „procesa” rebelul în condițiile date, nu în cele nerealiste, de laborator, eventual cu unele ajustări/reforme la nivelul sistemului în ansamblu, acolo unde se poate opera rapid și cu rezultate certe. Iar aici intră în joc imaginația și îndrăzneala blocurilor UE, NATO, SUA de a concepe o strategie pe termen mediu și lung prin care Ungaria să fie presată nemilos, perfect legal, dar și multilateral. Accesul la fonduri (de la cele Covid, la cele „europene ordinare” și până la bani din alte canale decât cele gestionate de UE), diplomația (verticală, dar și orizontală, „clasică”, dar și publică), presiunile bilaterale sau multilaterale discrete și cele da natură similară, dar publice, mass-media internă și mass-media internațională, societatea civilă, secretele (guvernului, premierului, altor oficiali-cheie și ale mogulilor) – sunt, toate, ingrediente care există, dar care trebuie combinate inteligent și dozate optim. Nu știu, poate că există în alte galaxii țări Superman care să reziste aplicării unei asemenea forțe, dar sigur aceea nu este Ungaria, indiferent cât de imperator se simte Viktor Orban atunci când vorbește cu pereții, în intimitatea sufrageriei de acasă, ori când își expune panseurile în interviurile „cuminți” pe care i le ia presa „cuminte” de acasă, pe care în prealabil și-a aservit-o.

Cu aproape o lună înaintea invaziei ruse din Ucraina, scriam că „fie și numai gândul tot mai neliniștit al americanilor la prezentul modelat și viitorul imaginat de Xi Jinping dictează, pornind de la logica elementară, ca SUA să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a băga ursul rusesc înapoi în cușcă. Washingtonul are acum oportunitatea, în toată această criză tentaculară, de a transmite un semnal clar și decisiv chinezilor. Orice ezitare din partea Washingtonului în privința Ursului, riscă să motiveze Dragonul să meargă înainte cu o logică nu doar pe măsură de revizionistă, ci și tributară dorinței nerostite de înlocuire la scară planetară a hegemonului american”. Privind în oglindă deja conturatul experiment occidental pe Ungaria, rezultă că UE, NATO și SUA sunt motivate să facă ceea ce e de făcut cu regimul Viktor Orban nu doar cu gândul la micuța Ungarie, ci mai ales cu gândul și simțul răspunderii la viitorul Europei înseși. În final, vor avea de câștigat toți: ungurii, europenii și americanii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s