Liderul rus în destinul căruia poate fi ghicit și destinul lui Putin – Laurențiu Mihu

Vladimir Putin a strâns aproape tot atâția ani de viață și de domnie discreționară ca Nicolae Ceaușescu. Și tot precum răposatul dictator român, a ajuns în punctul acela al carierei în care devine riscant din cale afară să mai părăsească țara sub alt motiv decât cel al exilului negociat bine, exilului negociat prost sau al unei fugi last minute.

Și din rațiuni diplomatice, dar foarte probabil și din rațiunea menționată mai sus, Putin a rezervat declararea mobilizării parțiale pentru atunci când urma să revină în siguranță de la summitul din Uzbekistan. M-aș mira ca de aici încolo să mai pună pe agendă deplasări externe de acest tip sau de natură bilaterală, dar, vorba aia, doza de irațional nu e exclus să fi rămas pe mai departe periculos de mare în mintea odiosului. Vorbim totuși de omul care, în ciuda tuturor datelor obiective care-i spuneau să nu înceapă războiul căci îl va pierde urât, totuși l-a declanșat. Și e același individ care, dintre toate opțiunile rele rămase în ultima vreme, miercuri a mizat pe muma lor – mobilizarea parțială a populației.

Din Cutia Pandorei pe care a deschis-o astfel sunt toate șansele să bată la porțile Kremlinului cele mai oribile creaturi; și de pătruns, vor pătrunde, indiferent dacă le va deschide cineva sau nu.

E drept că istoria, deși un ghid excelent în decriptarea viitorului, nu este și unul infailibil. Dar din acest punct de vedere, Putin rămâne un „clasic”. În cazul său analogiile acestea funcționează de mama focului. Precum Hitler cel din Kampf, și Putin cel de la Conferința de Securitate de la… Munchen (ce ironie dulce!) a spus lumii, din vreme, ce planuri are. Dar precum în cazul Hitler, lumea a continuat să stea ca oarba la masă cu viitorul killer. Precum Stalin, are o abordare sadică față de propriile trupe, tratându-le drept carne de tun și ucigându-le cu mâna lui în caz că bat în retragere. Precum Hitler, e dispus să își sacrifice populația până la ultima copeică și dacă e ca el însuși să dispară, atunci așa să fie, dar o va trage după el, căci – nu-i așa? – nu merită să dăinuie o națiune fără „merite”. Iar precum Lenin și Stalin laolaltă, nici Putin nu și-a săvârșit opera fără a întemnița și lichida un spectru larg al dizidenței, fără a viola și înjosi Biserica Ortodoxă, fără a face statuie statului polițienesc, fără a internaționaliza mizeria de acasă și fără a face liste cu „dușmanii poporului”.

Din personajele cu care l-am comparat mai sus, două din trei au sfârșit murind în patul lor (Lenin și Stalin), iar numai unul sfârtecat în găoacea „datoriei”. S-ar zice, așadar, că jocul procentelor, chiar dacă într-un raport totuși delicat, i-ar fi cumva favorabil și i-ar permite să viseze la scurgerea din viață prin grația bătrâneții. Dar istoria, cum ziceam mai sus, chiar dacă nu infailibilă, rămâne un ghid excelent.

Există, tocmai în istoria Rusiei, un personaj și un episod care echilibrează balanța: țarul Nicolae al II-lea. Ultimul țar!

Atâta seamănă Vladimir Putin cu el încât a îți vine să îi ții doliu dictatorului de azi deja din timpul vieții.

Precum non-strălucitul Nicolae, și Vladimir e obsedat de a avansa făcând pași spre trecut. Din lipsă cruntă de idei și viziune, amândoi au avut ca unic scop în viață conservarea unui model neviabil în raport cu vremurile, model al cărui merit nu a fost altul decât că era singurul pe care-l cunoscuseră. În cazul lui Nicolae, un țarism abrutizant și, ironic, varianta cea mai proastă a lui, nici măcar una din cele cu minime demersuri reformiste, pe care le încercaseră predecesorii săi imediați. În cazul lui Putin, e vorba de o struțo-cămilă între țarism brutal și abrutizant și sovietism stalinist. Asta au cunoscut, atât au livrat!

Cum Nicolae al II-lea a pornit în războiul cu Japonia doar pentru a sfârși umilit și cu regimul amanetat, Vladimir Putin a pornit în războiul din Ucraina pentru a ieși din el tot cu picioarele înainte.

Exact ca țarul de ieri, în preajma primului război mondial, și președintele de azi a ignorat/sfidat avertismentele că armata, economia și țesutul social sunt putrede, iar nu în formă. Și ambii au tratat cu o răsunătoare imbecilitate faptul că vor avea de-a face cu o coaliție formată din statele cele mai avansate militar, economic și tehnologic.

În fine, Nicolae Al Doilea și Putin Întâiul au comis greșeala supremă la indigo: asumarea totală a războiului, pe persoană fizică. E drept, țarul nu a făcut-o chiar din prima clipă, precum președintele. Nicolae al II-lea a avut totuși un an „răbdare” până să facă pasul sinucigaș de a părăsi treburile țării și a merge pe front ca să comande el armata. În felul ăsta, a anulat orice paratrăsnet care l-ar mai fi putut feri de imputarea responsabilității totale și personale pentru dezastrul de pe front. Putin, în schimb, a acționat astfel din prima, căci altfel e foarte posibil ca războiul din Ucraina nici măcar să nu fi început. A pregătit și declanșat totul în mare secret (deși un secret făcut public, în timp real, de americani) și a rânduit cu mâna lui ceea ce a urmat. Nici dacă te-ar ține ratatul dictator cu pistolul la tâmplă nu l-ai putea exonera!

Știm cum a sfârșit țarul, știm ce au însemnat erorile comise pentru întregul său regim. Cum ziceam, istoria nu e infailibilă în analogii, dar Putin pare a avea profilul unui „clasic”.

  • Citiți și: Selecția noastră zilnică de articole traduse din limba rusă, privind actualitatea din Rusia, în secțiunea specială a Universul.net, PRESA RUSĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s