Ce spune depre viitorul lui Putin istoria luptelor pentru putere de la Kremlin -FA

<< Președintele rus, Vladimir Putin, a pierdut contactul cu realitatea. A declarat o mobilizare parțială pentru a opri înfrângerile din Ucraina și, semnalându-și disperarea, a amplificat amenințarea nucleară a Rusiei. Cu fiecare zi de război, țara sa devine mai izolată de restul lumii. Din ce în ce mai mult, Rusia depinde de China pentru a-și împiedica economia să se prăbușească sub greutatea sancțiunilor, chiar dacă liderii chinezi exprimă îndoieli cu privire la invazie. Eșecul Rusiei de a cuceri Kievul și recentele sale înfrângeri din regiunea Harkov, estul Ucrainei, i-au determinat chiar și pe comentatorii pro-Putin să-i pună la îndoială deciziile. În acest context, este logic că mulți ruși încep să se întrebe cât mai poate Putin să rămână la putere și să-și continue războiul barbar. Puținii deputați municipali care i-au cerut, cu îndrăzneală, lui Putin să demisioneze au exprimat public ceea ce mulți din elita politică rusă gândesc în mod privat. Cu siguranță cineva din sălile tulburi ale Kremlinului va decide că trebuie să plece >>, scrie Serghei Radcenko, pentru Foreign Affairs

<< Dar chiar dacă adjuncții lui Putin ajung la concluzia că vor ca Putin să plece, înlăturarea lui de la putere va fi dificilă. De la căderea Uniunii Sovietice, Moscova nu a cunoscut nicio tentativă de lovitură de stat, de succes sau nu. Nici măcar nu au existat comploturi serioase – cel puțin nu cunoscute publicului. Confruntarea fostului președinte rus Boris Elțin cu Sovietul Suprem, din 1993 – care s-a încheiat numai după ce tancurile rusești au tras asupra clădirii parlamentului – este cel mai apropiat lucru legat de o lovitură de stat, pe care l-a cunoscut țara. Și nici măcar asta nu se califică, deoarece fusese acolo o confruntare foarte publică între un executiv și un legislativ.

Rusia lui Elțîn, totuși, a fost relativ deschisă și democratică, permițând un anumit grad de contestație legitimă. Cu Putin reprimând disidența și ducând Rusia într-un autoritarism din ce în ce mai sumbru, istoria Uniunii Sovietice oferă o comparație mai potrivită cu prezentul – și indicii mai bune despre ceea ce ar putea face ca o lovitură de stat să reușească sau să eșueze astăzi. Bilanțul de aici nu este nici el teribil de încurajator, dar este mai amestecat.

Înalți oficiali s-au organizat, cu succes, pentru a-l răsturna pe Nikita Hrușciov. Alții au preluat puterea în rarele momente în care țara nu avea un șef de stat în mod clar. De obicei, acești oficiali nu prezentau nicio ideologie călăuzitoare sau principii politice, ci doar ambiție crudă. Succesul depindea în mare măsură de timp și forță: mișcarea rapidă și agresivă atunci când liderul în exercițiu arăta slăbiciune.

În cazul lui Putin, nu lipsesc posibilii uzurpatori. Grupul de lingușitori al președintelui, manageri de criză și potențiali moștenitori este un grup plin de culoare. Ei au fost selectați pentru loialitatea lor neîndoielnică față de Putin, dar loialitatea este un concept relativ într-un mediu extrem de perfid. Niciunul dintre ei nu poate avea deplină încredere în Putin. Niciunul dintre ei nu își poate permite să aibă încredere unul în celălalt. Și dacă sunt aduși în funcție printr-o lovitură de stat, probabil că vor dori să pună o apreciabilă distanță între ei și predecesorul lor, inclusiv – și poate mai ales – între ei și eșecurile sale din Ucraina. Chiar dacă ajung la putere după moartea lui Putin, ei pot trasa o nouă cale care să-i îndepărteze de imperialism.

Tovarăși și rivali

În Uniunea Sovietică, loviturile de stat au fost rare. Luați în considerare, de exemplu, conducerea din timpul lui Iosif Stalin, un dictator brutal care a dezlănțuit decenii de represiune sângeroasă ce i-a cuprins chiar și pe oficialii comuniști din fruntea statului. Din cei 139 de membri și candidați membri ai Comitetului Central al Uniunii Sovietice aleși la Congresul Partidului din 1934, 98 au fost ulterior arestați și împușcați la ordinul lui Stalin. Autocratul răzbunător și paranoic i-a vizat pe cei mai apropiați camarazi, umilindu-i sau punându-i unul împotriva celuilalt. Hrușciov, eventualul său succesor, și-a amintit cu dezgust că el credea că se apropie o zi în care Stalin „își va da pantalonii jos și se va ușura în fața noastră, apoi va spune că acest lucru este în interesul patriei”. Dacă s-ar fi întâmplat un asemenea incident, nimeni n-ar fi rămas surprins.

Privind retrospectiv, pare aproape de neconceput că elita partidului sovietic l-a tolerat pe tiranul însetat de sânge. Totuși, a făcut-o. Este posibil să fi fost, într-o oarecare măsură, din recunoașterea realizărilor lui Stalin ca revoluționar veteran și lider de război. Dar, cu siguranță, a fost și din teamă pentru propriile lor vieți. A-l menține la putere era periculos, dar a plănui o lovitură de stat era și mai riscant. Eșecul ar fi însemnat o moarte sigură.

Când Stalin a murit, a urmat o luptă pentru putere și nu a fost îngăduitoare cu cei mai apropiați complici ai săi. Prima victimă a fost susținătorul fidel al lui Stalin și ministru de Interne, Lavrenti Beria, temut și disprețuit de către colegii săi. Deținea deja controlul asupra serviciilor de securitate, cu capacitățile lor considerabile de supraveghere și de poliți și cu reputația lor de brutalitate absolută. Acumulase suficient kompromat asupra celorlalți lideri seniori. Ceea ce nu avea el era autoritate în partid și în țară, lucru care a și făcut posibil ca alții să se ridice împotriva lui, cu condiția să o facă rapid.

Înlăturarea lui Beria a fost atât de haotică și atât de secretă, încât și astăzi, cu majoritatea arhivelor relevante desecretizate, este imposibil să spunem exact ce s-a întâmplat. Dar, după majoritatea relatărilor, Hrușciov și prim-ministrul Gheorghi Malenkov au jucat roluri cheie. Mai întâi, cei doi i-au întrebat în liniște pe ceilalți membri ai Prezidiului — cel mai înalt organism de elaborare a politicilor — cum ar reacționa la o mișcare împotriva lui Beria. Apoi au introdus clandestin, în Kremlin, mai mulți ofițeri militari superiori, inclusiv pe mareșalul Gheorghi Jukov. În timpul unei discuții la Prezidiu, Hrușciov a adus în discuție păcatele lui Beria, în timp ce Malenkov a apăsat un buton secret care a cerut armatei să facă mutarea și să-l aresteze pe uluitul Beria. Ulterior, a fost judecat de o parodie de instanță, unde nu i s-a permis să se apere (probabil de teamă că ar putea implica alți lideri de rang înalt în crimele josnice din epoca lui Stalin). A fost găsit vinovat și executat.

În anii următori, Hrușciov l-a marginalizat în mare măsură pe Malenkov. Nimeni nu s-ar fi așteptat la un asemenea rezultat după moartea lui Stalin: acreditările și poziția politică a lui Hrușciov erau cu mult inferioare celor ale lui Malenkov. Dar Hrușciov a putut și a acționat decisiv, chiar și brusc, ceea ce aproape a provocat căderea lui. Într-o întâlnire din iunie 1957, un grup de oameni importanți din Prezidiu, nemulțumiți, l-au acuzat pe Hrușciov de tendințe dictatoriale și au încercat să-l înlăture. Votul la Prezidiu a fost de șapte împotriva lui Hrușciov și patru pentru, iar el aproape că a pierdut puterea. Dar a reușit să-i câștige alături de el pe Jukov, pe atunci ministru al apărării, și pe șeful KGB, Ivan Serov, iar ei l-au ajutat să-și mobilizeze susținătorii, în Comitetul Central, care a votat pentru anularea deciziei Prezidiului. Câteva luni mai târziu, Hrușciov și-a arătat recunoștința înlăturându-l pe Jukov de la putere.

Hrușciov a supraviețuit la conducere timp de încă șapte ani, înainte de a fi în cele din urmă înlăturat printr-o lovitură de palat, în octombrie 1964. La conducerea conspirației s-a aflat propriul protejat al lui Hrușciov, Leonid Brejnev, care a profitat de dezamăgirea tot mai mare, în rândurile partidului și ale guvernului, față de nesfârșitele reoganizări birocratice ale liderului sovietic, de obiceiul său de a-și umili colegii, de tendința de a îmbrățișa soluții economice curative care nu au remediat nimic și, mai presus de toate, de lăudăroșenia lui insuportabilă.

Brejnev a lucrat îndeaproape cu Alexander Șelepin, celălalt protejat al lui Hrușciov și fost șef al KGB, precum și cu șef în exercițiu al KGB, Vladimir Semiciastnîi. Au profitat de absența lui Hrușciov. Liderul sovietic se afla în vacanță în Abhazia când a fost rechemat de urgență la Moscova, unde colegii săi din Prezidiu i-au prezentat o listă de plângeri și i-au cerut să demisioneze. De data aceasta, conspiratorii au ținut restul elitei la rând. Plenul partidului convocat în grabă a confirmat că Hrușciov urma să se pensioneze „din motive de sănătate”. Brejnev, văzut la început ca o figură de compromis, și-a consolidat treptat puterea, eliberându-și rivalii din funcții – în primul și în primul rând pe Șelepin.

Ambiție goală

O caracteristică izbitoare a acestor lupte pentru putere a fost absența diferențelor de politică dintre conspiratori și victimele lor. Ideile porivit cărora că Beria reprezentat o abordare calitativ diferită a politicii externe decât Hrușciov sau că Hrușciov și Malenkov au fost în dezacorduri profunde cu privire la destalinizare au fost acum în mare măsură discreditate. Printre motivele înlăturării, tovarășii lui Hrușciov au menționat, într-adevăr, neajunsurile din timpul crizei rachetelor din Cuba și cearta sa cu China. Dar, în cele din urmă, elitele sovietice au considerat politica externă un domeniu de specialitate în care doar liderul de vârf avea experiența și judecata necesare pentru a lua decizii. A jucat un rol secundar față de preocupările interne. Și, în principiu, loviturile de la palat au fost despre relații personale pe culoarele puterii: ambiții goale și „înjunghierea în spate” a rivalilor.

De asemenea, a fost de remarcat eșecul elitei militare sau al serviciilor de securitate de a valorifica intriga. Armata și serviciile de securitate au jucat un rol esențial în a ajuta liderii să preia puterea, și totuși nici Jukov, nici Șelepin, nici Semiciastnîi nu au reușit să beneficieze prea mult de roadele muncii lor. După înlăturarea lui Beria, liderii de rang înalt au ținut armata și KGB-ul la distanță. Uniunea Sovietică nu a devenit niciodată o juntă militară. Într-adevăr, când armata și KGB-ul au încercat să conducă o lovitură de stat, așa cum au făcut-o în 1991 împotriva fostului președinte sovietic Mihail Gorbaciov, s-au dovedit incredibil de incompetenți și au fost imediat învinși.

În cele din urmă, nu a existat nicio urmă de implicare străină în vreuna dintre aceste lupte pentru putere. Beria a fost acuzat de adversarii săi că este un spion occidental, dar aceasta a fost o acuzație absurdă. În 1957, Hrușciov și-a exprimat recunoștința față de chinezi pentru că l-au susținut (istoricul chinez Shen Zhihua susține chiar că acordul său, pe care mai târziu la renegat, de a le oferi chinezilor o bombă nucleară fusese un mod de a le mulțumi), dar sprijinul lor a venit după fapt: Beijingul nu a fost și nu putea fi implicat în intrigile Kremlinului. În 1964, China a sperat vag că Hrușciov va fi înlăturat pentru că urmase politici anti-Beijing, dar nu a jucat niciun rol în căderea lui, iar Brejnev a menținut cursul.

Americanii și chinezii s-au trezit susținând tabere opuse în tentativa de lovitură de stat din 1991. Dar așa cum președintele american George H. W. Bush s-a împăcat liniștit cu ideea de a-și continua dialogul cu junta (înainte să eșueze spectaculos), Beijingul a dat rapid înapoi de la a sprijini armata și l-a „îmbrățișat” pragmatic pe radicalul democrat, Elțin.

Manipulare pentru opoziție

Urmărirea întorsăturilor din luptele interioare ale Kremlinului este un efort dificil. Alianțele politice de la „vârf” tind să se schimbe foarte repede. Rezultatele luptei pentru putere depind de percepția succesului, iar majoritatea jucătorilor preferă să stea pe margine. Uneori, comploturile nu duc la nimic. Cu toate eșecurile și abuzurile, un lider poate să-și trăiască viața rămânând la putere și să moară din cauze naturale.

Nu există nicio îndoială că Putin preferă acest scenariu final. Deși unii observatori au speculat că amendamentele constituționale pe care le-a promovat în martie 2020, care au făcut mai dificil pentru foștii președinți să fie lăsați fără imunitate, fuseseră concepute pentru a-l lăsa să se pensioneze, această perspectivă pare acum de neconceput. Președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, s-a trezit implicat în scandaluri și vizat de proteste în masă la câțiva ani după ce a demisionat, în martie 2019, ceea ce le-a demonstrat celorlalți autocrați că până și tranzițiile orchestrate rareori funcționează așa cum s-a dorit.

Probabil că Putin a decis să rămână în funcție. Dar pe măsură ce domnia sa plină de corupție și infamie se apropie de cea de-a 23-a aniversare, iar Putin de împlinirea a 70 de ani, este aproape sigur că potențialii săi înlocuitori se uită cu atenție unul la celălalt și se gândesc la potențiale scenarii de succesiune. Ministrul Apărării, Serghei Șoigu, un membru loial și distins, dar cu un istoric militar de acum iremediabil, este un concurent puțin probabil, deși sprijinul său va fi esențial pentru orice complot de înșfăcare a puterii. Șeful Consiliului de Securitate, Nikolai Patrușev, este menționat uneori printre succesorii lui Putin, dar acest lucru pare puțin probabil, dacă nu din alt motiv decât acela că este chiar mai în vârstă decât Putin.

Fostul președinte, Dmitri Medvedev, a recurs la retorica despre genocid pentru a rămâne relevant, dar nimeni nu îl ia în serios. Președintele viclean al Dumei de Stat, Viaceslav Volodin, este în mod clar în cursă și controlează un legislativ decorativ, dar crucial pentru orice legitimare post facto a noului lider. Apoi, este prim-ministrul rus, Mihail Mișustin, tehnocratul abil și un competitor puțin cunoscut care aleargă pe un teren pe care competitorii puțin cunoscuți au obținut, în istorie, victorii mari. Fostul premier, Serghei Kirienko, un liberal decăzut căruia Putin i-a încredințat supravegherea teritoriului ucrainean ocupat, încearcă să câștige. Viktor Zolotov, fostul bodyguard al lui Putin și actualul șef al Gărzii Naționale, ar putea spera să-i succedă șefului său. La fel ar putea și Alexander Kurenkov, un alt fost bodyguard al lui Putin, acum ministru al situațiilor de urgență. În cele din urmă, sunt cei din afară: neobositul don cecen, Ramzan Kadîrov, și Evgheni Prigojin, un confident al lui Putin și oligarh rus care controlează grupul paramilitar Wagner.

Toți acești candidați sunt implicați în numeroasele acte violente ale lui Putin, inclusiv invazia sa în Ucraina. De la suprafață, se pare că ascensiunea fiecăruia ar schimba puțin agenda externă a Rusiei. Dar jocurile de putere ale Kremlinului implică rareori chestiuni de principiu, iar succesorii pot opri comportamentul predecesorilor atunci când este convenabil. Asta înseamnă că eventualul înlocuitor al lui Putin nu trebuie să fie învestit în agenda sa neo-imperialistă. Într-adevăr, dacă Putin ar fi înlăturat, succesorii săi probabil ar da vina pe Ucraina pe deciziile sale și ar încerca să înceapă cu o tabula rasa.

Desigur, analiştii nu ştiu dacă pierderile din Ucraina vor „zgudui” puterea lui Putin. Și succesorul său poate continua războiul pentru a-i liniști pe ultranaționaliștii Rusiei, sau pur și simplu din cauza inerției. Dar dacă Putin pleacă, lumea ar trebui să folosească plecarea lui ca pe o șansă de a relua negocierile pentru retragerea Rusiei din Ucraina. O Rusie post-Putin poate fi încă autocratică, dar nu trebuie să-și continue aventurile nesăbuite în străinătate. >>

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s