Septembrie negru, ceva s-a întâmplat. Luna în care (regimul) Putin s-a grăbit spre moarte – Laurențiu Mihu

La Moscova, pare să se întâmple ceva cu adevărat grav. Din perspectivă rusă, luna septembrie arată ca una pur și simplu blestemată, comparativ cu cele șase care i-au precedat. Și – vai, nefericire! – logica frontului și a mobilizării aliate din ultima vreme sugerează că în raport cu octombrie și noiembrie, se prea poate ca rușilor septembrie să le trezească o amintire chiar plăcută (dar, pe partea asta, voi dezvolta în zilele care urmează).

În ultimele 30 de zile, decrepitudinea pare să se fi instalat-fulger la nivelul leadership-ului politico-militar rus, ca și cum ar fi rezultatul unui masiv atac vascular-cerebral care i-a inundat cu sânge creierul, oricum tarat.

Semnele clinice sunt peste tot și o trecere în revistă a lor, doar pe intervalul întins de la 1 septembrie la 1 octombrie, poate face o oarecare lumină.

Întâi, avem povestea frontului:

La începutul lunii, trupele ucrainene, înarmate de Occident, le-au forţat pe cele ruse să se retragă din Harkov (nord-est) şi să dea înapoi în Donbas (est) şi Herson (sud).
Tot în septembrie, Kievul a putut contabiliza și comunica, verificabil, eliberarea a mii de kilometri pătrați de teritoriu care fusese anterior capturat de ruși.
Pe front, frustrările și indisciplina din rândurile armatei ruse au cunoscut noi vârfuri, în contextul dinamicii generale a frontului, a lipsurilor cronice de echipamente și condiții elementare pentru luptători, dar și a acceselor de panică, survenite pe fondul apariția de „pungi” încercuite, în care fuseseră prinși mii de militari dislocați de Moscova.
În Districtul Militar Vest al Forțelor Armate Ruse, s-au făcut simțite epurări la nivelul conducerii.
Au existat noi semnale ale implicării președintelui rus în micro-managementul de pe front, un obicei prost al dictatorilor aflați cu un picior îngroapă – obicei făcut celebru încă de pe vremea lui Hitler. Printre elementele ce sugerează implicarea „orbului” aflat la distanță, se numără și cel al respingerii solicitării de retragere, de care s-au izbit unitățile rusești încercuite în zona Liman.
Fuga în ritm și stil de șobolan a militarilor ruși din fața inamicului s-a întețit în septembrie, cascada de imagini viralizate pe rețelele sociale fiind o probă incontestabilă a umflării mugurilor degringoladei.Pe 1 octombrie, „covorul” Liman le-a fost tras rușilor de sub picioare, armata ucraineană intrând în localitate, iar Ministerul Apărării de la Moscova recunoscând retrageri.
Și e uluitoarea poveste a conductelor Nord Stream… va exploda, fiți siguri; povestea, căci conductele au făcut-o deja.
Iar în doar două zile, și acelea consecutive, pe 30 septembrie și 1 octombrie, decerebrata armată rusă a nimicit două coloane de civili, în regiunea Zaporojie, respectiv raionul Kupiansk. Oameni nevinovați au murit, cu zecile, carbonizați în sicriele ambulante, tocmai în timp ce fugeau ce fug oamenii în Ucraina ultimilor șapte luni și, în general, din Europa de Est a ultimului secol… de ruși.

Apoi, avem povestea referendumurilor de anexare a celor patru regiuni (cele două republici autoproclamate din Donețk și Lugansk (necontrolate 100% de ruși), respectiv bucățile temporar ocupate din Herson și Zaporojie:

La acest capitol, în septembrie mintea tulbure s-a văzut… limpede. A picat, ca secerată, data de 11 septembrie, un punct din calendar, e drept, neformulat explicit la cel mai înalt nivel (detalii în paragraful următor), dar totuși avut în lucru. Ba mai mult, o perioadă, la Kremlin s-ar fi discutat suspendarea pe termen nedefinit a manevrei, în contextul succeselor contraofensivei ucrainene, care a culminat, într-o primă fază, în primele zile ale lui septembrie.
Apoi, pe 7 septembrie, secretarul Consiliului General al partidului Rusia Unită și prim-vicepreședinte al Consiliului Federației, Andrei Turceak a anunțat că referendumurile „ar fi corect și simbolic” să aibă loc pe 4 noiembrie, de Ziua Unității Naționale. După cum nota la vremea respectivă Meduza, era pentru prima dată când un politician rus de un rang atât de înalt avansa o dată anume pentru referendumurile dorite de Kremlin. Anterior, mai preciza sursa citată, doar reprezentanții administrațiilor pro-ruse din teritoriile ocupate vorbiseră deschis despre un calendar – ei declaraseră că votul ar trebui să aibă loc în septembrie.
Dar, iaca surpriza demnă de Radio Erevan, n-au fost nici pe 11 septembrie, nici în 4 noiembrie. Cu tancurile, trupele și HIMARS-urile ucrainene bătând să rupă ușa, pe de o parte, și papagalii războiului din propria tabără, auto-jumulindu-se de nervi și scrâșnind din plisc amenințări, Kremlinul s-a mobilizat exemplar și le-a anunțat, pripit, disperat și fără drept de apel, pentru după 20 septembrie, cu încheiere pe 27.
Referendumurile au avut loc, e drept, modelul s-a dorit a fi cel al precedentului jaf teritorial, din martie 2014, reprezentat de anexarea Crimeei, în baza unui referendum ai cărui agenți electorali fuseseră celebri „omuleți verzi” înarmați până în dinți. Spre deosebire de cum au decurs lucrurile acum opt ani, în septembrie 2022, dat fiind uriașul stres militar resimțit de Moscova, s-a abdicat chiar și de la firavele aparențe ale unui exercițiu electoral. Fraudele și amenințările cu arma la adresa „alegătorilor” au fost atât de grosolane, încât l-au făcut să se simtă neica-nimeni până și pe cel mai debil dintre propagandiștii ruși.
Pe 30 septembrie, Vladimir Putin a consfințit „victoria” la „urne”, alături de cei patru mafioți șefi ai celor patru regiuni anexate pe hârtie. Discursul bolborosit cu această ocazie va rămâne în istorie probabil ca exercițiul cel mai fanatic de nebunie geopolitică și nesimțire oficială. Nu că a mințit, aspect altfel devenit tradiție, dar ceea ce a scurs Putin pe gură își poate găsi liniștit replica într-o replică din serialul Seinfeld: „Ai nevoie de ajutor. Un psihiatru normal nu te-ar putea ajuta. Ar trebui să mergi la Viena. Înțelegi? Trebuie să intri în mediul universitar. Ca profesorii de la universitatea lui Freud să te analizeze. Așa ajutor îți trebuie. Nu ședințele săptămânale de 80 de dolari. Nu. Îți trebuie o echipă. O echipă de psihiatrii care să lucreze non-stop, să se gândească, să țină conferințe despre tine. Să te observe, așa cum au făcut cu Omul-elefant”. (Sezonul 4, ep. 3, Netflix)
În fine, a fost concertul „omagial” care a încheiat orgia geopolitică, concert ținut în Piața Roșie, amintind de rezultatului unui act de fecundare între festivalurile Cântarea României și Cântarea Coreei de Nord. Artiștii-trepăduși care s-au perindat pe scenă au cântat frumusețea războiului, demnitatea glonțului înfipt în fruntea inamicului – fie el copil, femeie, bărbat, bătrân, bolnav. Însuși Vladimir Putin a urcat și a rostit câteva vorbe cu mișcări de corp foarte probabil exersate la oglindă, cu o figură de războinicul luminii stinse, apoi a fredonat imnul. Butaforic, e limpede că s-au făcut eforturi să iasă bine, s-a aruncat cu bani buni pe echipamente de înaltă tehnologie fabricate – unde altundeva? – decât în Vest și-n China, că Rusia nu produce decât ceea ce scoate din pământ. Și totuși, strălucirea a fost singurul element care a lipsit cu încăpățânată permanență de la acest eveniment. A părut ceva provincial, făcuți cu bani mulți, ca-n capitală. A fost acolo un public fanatizat și abrutizat, o adunătură de ruși perfect neciopliți; oameni care, unii dintre ei, pe ritmurile cântcelor patriotice care aduceau odă morții, chiar se sărutau sau se strângeau romantic în brațe (el și ea, musai, că-n epoca Putin, în care pășești prin bălți de sânge, valorile sunt totuși tradiționale).
Iar acum, cireașa de pe tort a decrepitudinii: Kremlinul nu ştia, cu două ore înainte de anexări, în ce frontiere anexează Herson și Zaporojie. Colosal!

Mai e și povestea nucleară:

Din acest punct de vedere, luna septembrie a fost ca un azil de nebuni. Vladimir Putin, Dmitri Medvedev și alți lideri și sub-lideri, inclusiv odiosul Kadîrov, au proferat amenințări cu atacul nuclear cu lejeritatea cu care Interlopul 1 l-ar amenința pe Interlopul 2 că-i taie copiii și îi dă foc la casă.
După cum explica, recent, George Friedman, războiul nuclear s-ar duce fix invers decât îl duce mintea pe liderul de la Kremlin. Dar nu trebuia să o explice George Friedman, aspectul e intuitiv, iar faptul că leadership-ul de la Moscova se comportă sinucigaș de-a dreptul sinucigaș, prin raport, semnalează fie că dictatorul chiar are de gând să se sinucidă, fie că nu mai are proprietatea termenilor și discernământ, fie pe amândouă.

Evident, e și povestea „amicilor” de peste mări:

În luna septembrie, Vladimir Putin s-a deplasat în Uzbekistan, la summitul Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. A părut stingher și cu conștiința faptului de a fi acolo pentru a fi pus la punct și pentru a nu obține nimic relevant pentru a-l mai scoate din necaz, iar asta s-a putut lesne deduce, din fotografii, din luările sale de poziție și din replicile pe care le-a primit de la chinezi și indieni.
Tot din Uzbekistan, una dintre imaginile-mamut cu care a rămas publicul internațional, deopotrivă cel avizat și cel mai puțin avizat, a fost cea a micimii „în creștere” a lui Putin pe lângă cinicul „frate” Erdogan. Asta era în septembrie.
Pe 1 octombrie, turcul i-a mai pus o doză de arsenic în ceai rusului, transmițându-i că Ankara nu acceptă referendumurile de anexare a teritoriilor ucrainene.

În fine, a apărut povestea mobilizării:

Am scris suficiente pe acest subiect, încât să nu vă rețin atenția cu mai mult decât următoarele cuvinte: E crucea de pe mormântul lui Putin (vom afla la un moment dat de care tip – și fizic ori doar politic?)
Indiferent cât de complicată a devenit situația de pe frontul militar și de pe cel politic intern, soluția mobilizării pare să fi fost scoasă din cușmă de un om sau o mână de oameni ajunși de nerecunoscut. Într-o lună în care Rusia a înregistrat un recul puternic pe multiple și diverse paliere, Moscova a pus practic grenada în mâna copilului, l-a învățat cum să scoată cuiul, iar de la acest pas așteaptă mai multă siguranță și mai multe lucruri bune.

Tabloul de mai sus cu siguranță rămâne deschis la completări relevante, dar la fel de cert este și faptul că reflectă o deteriorare semnificativă, în doar 30 de zile, a sănătății și stării de spirit a leadership-ului rus. Militar, politic, diplomatic și umanitar, deja hidosul regim a arătat în septembrie încă și mai hidos. Dar și mult mai nearticulat. Asistăm, probabil, la prima fază accentuată a decăderii regimului Putin, pe care am tot anticipat-o în acest spațiu editorial, și care era inevitabilă. Luna septembrie a grăbit lucrurile și reprezintă un reper aparte al lungii tragedii care este războiul din Ucraina.

Pe post de prohod, vor recurge la concluzia unui expert militar, dintr-o recentă analiză CEPA… publicată… tot în septembrie:

„Hățul lui Putin în Rusia alunecă cu încetinitorul, o hemoragie de autoritate care crește cu fiecare turelă de tanc aruncată în aer. Pentru un regim autoritar, acesta este un dezastru și se apropie de ziua în care armata își va pierde teama de a ignora sau de a nu asculta ordinele, încetând să lupte, și își va aținti ochii dezamăgiți asupra omului de la Kremlin care a produs această mizerie”.