Berlinul, ca un cerc vicios. După Germania lui Putin, Germania lui Xi – Laurențiu Mihu

Cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, vrea să dea pe mâna Chinei lui Xi o parte din portul Hamburg și o companie din Dortmund, care produce cipuri. În contextul invaziei ruse din Ucraina și a unei tot mai probabile invazii chineze în Taiwan, senzația lăsată este aceea că, indiferent de lecțiile cu care ne-a plesnit manualul de istorie de secol XX și început de secol XXI, la Berlin mereu apare un centru de putere care forțează actualizarea lui.

Întotdeauna acționezi conform perioadei în care te afli. (…) Nu regret absolut deloc deciziile luate”. Iată că s-au creat deja premisele ca vorbele de mai sus, rostite de Angela Merkel în toamna lui 2022, cu trimitere la politica ei față de Rusia lui Putin, să fie mitraliate, la indigo, undeva în jurul lui 2030 (plus minus niște ani), de către succesorul său, Olaf Scholz, cu referire la politica sa față de China lui Xi.

Iar acolo unde Merkel lovea cu argumentul-bardă – „era mai ieftin” -, Scholz probabil va scoate din rastel flinta – „era mai profitabil”.

Apetitul celor doi cancelari germani pentru banii ușori cu care cele mai mari două dictaturi ale lumii momesc de multă vreme cele mai potente democrații ale Europei și în special pe cea mai potentă dintre ele este identic până la clonă, naiv până la Dumnezeu, cinic fără limită și periculos cât cuprinde. Acolo unde Merkel l-a ajutat pe Putin cu gazul, pentru a încerca să domine și să declanșeze războiul, Scholz vrea să-l ajute pe Xi cu porturile și cu cipurile (pentru fix aceleași obiective). Ce coincidență superbă avem aici! Pe vremea cancelarei, gazul era marfa cea mai de preț (financiar, și strategic); în timpul cancelarului, rolul gazului a fost luat de cipuri. Și mai e ceva, chiar mai „frumos” decât atât: în povestea gazului, Ucraina juca un rol uriaș, din perspectiva rușilor; la fel cum Taiwanul joacă un rol colosal în povestea cipurilor, din perspectiva chinezilor.

Pentru impardonabilele lor opțiuni de politică externă, nici Angela și nici Olaf nu pot aduce circumstanțe atenuante:

  • Fără vreo urmă de amendare a direcției, Merkel a continuat să umple cuferele rușilor și după războiul din Georgia, și după anexarea Crimeei, și pe parcursul celor opt ani de război declanșat de ruși și apoi întreținut de ruși în Donbas. N-a avut nicio tresărire! Nimic din cele ce se petreceau nu i s-a părut a fi prea mult!
  • Abia după declanșarea războiului total împotriva Ucrainei și doar la presiunile uriașe ale americanilor (sprijiniți și de alți parteneri) Scholz a închis până la urmă conturile „gazoase” cu Moscova. A învățat ceva? Deloc! Chiar și pe acest fundal, tot a fost tentat să deschidă conturi noi, dar de data asta cu China. În raport cu Beijingul, actualul cancelar de la Berlin se află cumva în faza în care fusese predecesoara sa în prima jumătate a mandatului ei, în ceea ce privește Rusia. China nu a început (încă) războiul pentru cucerirea Taiwanului, e drept, dar toate semnalele care vin din zona Xi converg spre cel mai prost scenariu. Apoi, China a marcat deja un oarecare moment Crimeea (cu specific chinezesc, ca să folosim aici celebra expresie), respectiv anexarea politică și socială, în mod hibrid, a Hong Kong, în 2020. Pentru Taiwan, Beijingul se pregătește intens pentru varianta hard, de tip Ucraina, căci în cazul Taipei nu are la dispoziție o cale de mijloc. În fine, precum s-au folosit rușii de satelitul Belarus, chinezii au pregătit același tip de teren, dar cu satelitul Coreea de Nord (de altfel, comuniștii de la Beijing au mai făcut afaceri de război cu comuniștii de la Phenian, iar azi, la șapte decenii de la conflictul respectiv, în capitala Nordului e la putere tot familia Kim… și e tot mai activă, inclusiv nuclear). Olaf nu poate spune că nu știe, nu vede și nu înțelege, mai ales că istoria recentă, cu Putin, și evoluțiile în timp real, cu Xi, livrează întregul spectru de date necesare analizei. Dar, precum Angela, pentru moment nici lui Olaf nu îi pasă (doar acționează „conform perioadei” – nu-i așa?). Și, tot ca ea, probabil și el e deja pregătit să răspundă sec, atunci povestea China-Taiwan va lua forma poveștii Rusia-Ucraina: „Desigur, noul guvern trebuie să se ocupe de asta”.

Acuma, lucrurile stau în felul următor cu nepăsarea business-friendly a ultimilor doi cancelari germani, față de implicațiile nocivului tip de politică externă berlineză față de Moscova și Beijing:

  • La un moment dat, ajunge să coste extrem de scump nu pe Germania, ci pe toată lumea, în condițiile în care atâta amar de vreme profitul de pe urma politicii respective intrase exclusiv în conturile economiei germane.
  • Iar costul respectiv va trebui, ca orice cost, să fie finanțat de cineva (un efort cu atât mai împovărător cu cât, parțial, va trebui făcut pe termen scurt). În finanțarea acestui cost, partea care-i va reveni Germaniei atunci când China va pune lumii problema pe care o pune acum Rusia, va fi totuși infimă raportat deopotrivă la încasările istorice de care s-a bucurat și la valoarea însăși a costului respectiv. Precum în precedentul cu Rusia, practic geamurile sparte de o politică externă germană atât de darnică cu China vor fi suportate disproporționat și de toată lumea – de la statele cele mai bogate, până la statele cele mai sărace. De altfel, deja dacă Germania ar fi obligată să achite despăgubiri, la valoarea lor reală, fie și numai pentru daunele provocate celorlalți de relația sa privilegiată cu Rusia lui Putin, probabil că Berlinul n-ar mai putea ieși din faliment câteva decenii.
  • Apoi, cât o fi în esența sa de pragmatică politica externă a oricărei țări de pe lumea asta, există totuși o componentă de moralitate (agasantă, ce să-i faci!) de care o democrație atât de avansată și totodată o forță politică și economică atât de puternică, precum Germania, nu se poate detașa 100%, cel puțin nu fără a se transforma neechivoc într-o variantă pitică a Chinei lui Xi. Or, prin ceea ce a făcut Merkel cu Rusia și prin ceea ce încearcă să facă Scholz cu China, tocmai această componentă critică e pusă (din nou) în pericol de moarte.

Aparent, există o diferență de bun augur între modul în care procedase Angela Merkel pe relația Rusia și intențiile lui Olaf Scholz pe direcția China. De data asta, mai multe ministere și serviciile secrete de la Berlin se opun pasului încercat de cancelar, iar aspectul a fost scurs către mare public. Dar prima parte a răului a fost deja făcută, căci semnalul prost a fost deja dat.

Probabil că e nevoie de secole, nu de decenii, pentru ca unele state să învețe lecțiile cele mai usturătoare pe care le dă istoria. Iar dacă lucrurile chiar stau așa, atunci Germania e încă în faza tocilarului care a trudit cu burta pe carte, nu stăpânește firul logic și se pierde cu firea la primul stimul extern suficient de strident ca să-l deturneze de la a reproduce de nota 10 ceea ce înghițise fără să mestece. Când vine vorba de Germania, tragedia e amplificată de faptul că le păruse tuturor a fi cel mai silitor elev din clasă.

Scriam, într-un text din 30 martie, că:

  • Sprijinul german a fost pe metereze și când a apărut Lenin; parteneriatul german a fost totodată esențial pentru Stalin; și, în fine, în anii din urmă, factorul german a fost anticoagulantul care a întreținut fluxul sanguin al regimului Putin”.

Și încheiam subiniind:

  • Poate că, în cele din urmă, înfrângerile trecutului, așa urâte cum sunt și pe care ni le pune tuturor sub ochi războiul ruso-ucrainean, vor deschide o serie lungă de victorii ale viitorului. Dar pentru a deveni realitate ceea ce poate să vie, e musai să ai pe deplin conștiința a ceea ce a fost”.

  • P.S.: În modul în care au gestionat relația Germaniei cu dictatorii Putin și Xi, găsești la Merkel și Scholz ceva din fascinanta stupizenie a analizei lui Simone De Beauvoir*, apărută după călătoria ei în China anilor ’50, cu o primă publicare în 1957. Orbită de obsesia de a-i face de ocară pe „burgheji”, scriitoarea franceză ridica în slăvi colectivizarea din vremea lui Mao și sistemul corect de justiție din vremea satrapului, vedea în Truman și Eisenhower niște demagogi, prin comparație cu infinit de oneștii Mao și Ciu Enlai, dar mai presus de toate, punea rămășag că frăția dintre China și URSS vor dăinui ca o inscripție în marmură. Nici două decenii mai târziu, cele două țări „surori” aveau să poarte un război de frontieră de toată frumusețea, iar mai apoi să se dușmănească „pacifist” încă multă vreme. (*La longue marche: essai sur la Chine, Gallimard, 2022)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s