Multe depind de această întrebare: se rup Franța și Germania de Rusia, în 2023? – Laurențiu Mihu

Anul care-și trage obloanele a avut un chip cu trăsături imposibil de imaginat atunci când și-a deschis taraba, la 1 ianuarie:

  • Război total, declanșat de Rusia în Ucraina.
  • Risc, multă vreme foarte ridicat, de extindere a războiului și dincolo de granițele țării agresate.
  • Moscova incapabilă de cucerirea Kievului.
  • Ucraina toată rezistând magnific Rusiei și demonstrând o putere de sacrificiu de se credea că nu e capabilă.
  • Armata rusă s-a dovedit a fi, în esență, o forță militară mult inferioară celei trâmbițate și cu o structură indubitabil de tip Potemkin.
  • În ciuda propagandei anti-americane de toate tipurile și din toate zările, capacitatea SUA de a gestiona amenințări existențiale la adresa păcii din Europa s-a dovedit intactă, consolidându-și renumele dobândit în primele două războaie mondiale și în cursul Războiului Rece.
  • În ciuda frustrărilor istorice de a fi prea dependente de americani, țările vest-europene s-au încolonat eficient la apelul leadership-ului de peste Ocean, demonstrând că există în continuare un rezervor substanțial de rațiune în această parte a bătrânului continent, cel puțin în clipe cruciale.
  • Totodată, pe termen scurt cel puțin, a trecut prin amendări greu de imaginat însăși relația specială cu Rusia a celor două motoare ale UE, Germania și Franța. Nu în ultimul rând, a devenit clar că Brexitul, deși a zdruncinat temeinic arhitectura politico-economică europeană, nu a reușit totuși să demoleze rolul pe care Marea Britanie îl joacă în contracararea amenințărilor vitale la adresa păcii, în spațiul european.
  • În contextul războiului din Ucraina, țările mici din Europa de Est, cu excepția Ungariei, au demonstrat că joacă rol de solist în securitatea acestui continent, lăsând în offside acele percepții potrivit cărora ar fi doar beneficiari, iar nu și furnizori de securitate.
    Iar în pragul Crăciunului, însuși dictatorul rus a pronunțat în premieră cuvântul pentru care atâția ruși de rând înfundă azi pușcăria: „război”.

Altfel spus, declanșarea și evoluția războiului lui Putin au făcut ca anul 2022 să desființeze mituri și să cimenteze o realitate a zilelor noastre ale cărei trăsături fundamentale poate că au fost mai dificil de palpat în vremuri de acalmie relativă, dar care, iată, sunt mult mai ușor de observat în momente de extremă gravitate.

Nici 2023 nu poate aduce puține, măcar pentru faptul că 2022 a deschis atât de multe orizonturi; și totodată, întrucât rămân acum de operat închiderile aferente – pe multe, foarte multe planuri. După cum am scris în repetate rânduri, „operațiunea militară specială” declanșată de Vladimir Putin nu e „doar” un război, ci un adevărat moment geopolitic care va genera dinamici specifice mulți ani la rând, iar din acest punct de vedere 2023 va fi de căpătâi.

Dintre toate mutațiile posibile și aparent imposibile la care vom asista în 2023, două vor avea o greutate disproporționat de mare față de altele: încheierea războiului din Ucraina și relația cu Rusia a celor două țări cu amprentă-mamut pe continent și în angrenajul euroatlantic – Germania și Franța.

Având în vedere textele precedente, de pe parcursul ultimelor 10 luni, nu voi intra în detalii cu privire la primul aspect.

Pe scurt, însă, spun doar că 2022 a consfințit deja înfrângerea Rusiei, dar în anul următor rămâne de văzut ce chip va lua victoria ucraineană și a aliaților Kievului împotriva uriașului cu picioare de lut. Iar dacă va fi unul trist sau luminat, multe depind de cum vor evolua lucrurile în pe cel de-al doilea aspect: viitoarea relație franco-rusă și germano-rusă.

În acest caz, întrebarea este: vor fi francezii și germanii de azi capabili de înțelepciunea americanilor de acum opt decenii? Altfel spus, vor înțelege Parisul și Berlinul să-și amendeze propria istorie pentru a reinventa viitorul acestui continent, precum a făcut-o aliatul strategic de peste ocean?

America a făcut asta pentru Europa atunci când, după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu a mai revenit la obișnuitul izolaționism. Rezultatul poate fi cuprins în două cuvinte: pace (pentru tot continentul) și bunăstare (pentru cea mai mare parte a sa, mai ales pentru Germania și Franța).

Vor proceda la fel, începând cu 2023, Franța și Germania, pornind de la războiul din Ucraina ?

Evident, pentru elitele din capitalele celor două țări nu va fi lucru simplu, după cum nici pentru elitele americane de la acel moment nu a fost o joacă de copii.

Iar acolo unde sarcina SUA a constat în a nu se mai întoarce acasă, ci de a se implanta adânc în Europa și Asia, pentru Franța și Germania provocarea va fi de a nu se mai întoarce la relația pe care o avuseseră cu Rusia, ci de a o transforma în ceva de nerecunoscut. Beneficiarii unei asemenea paradigme ar fi multipli – din estul până în vestul Europei, dincolo de Atlantic și chiar până în Rusia însăși, care doar astfel ar avea minime șanse de a deveni altceva decât o uriașă cangrenă militaristă, revizionistă și KGB-istă, o marcă înregistrată a înapoierii economice, sociale, politice.

Relația specială a Germaniei și Franței cu Rusia nu-și are originile în epoca Putin.

CAZUL GERMAN. Pe acest palier, lucrurile au cunoscut evoluțiile lor specifice, cu unele episoade cu adevărat terifiante, și în faza în care Lenin se pregătea să ajungă la Kremlin, și după ce Stalin s-a instalat acolo, și sub succesorii sovietici ai acestuia, și, evident, în cele peste două decenii de domnie a lui Putin.

  • În punctul în care a ajuns deja această deschidere cu specific german față de Rusia, Berlinului nu-i va fi ușor să amendeze un istoric atât de încărcat, mai ales având în vedere următoarele:
  • Puternica amprentă rusească asupra mediului de afaceri german.
  • Fantomele care mai umblă vii prin țară, după decenii de spălare pe creier sovietică, făcută în Germania de Est.
  • Senzația falsă că acest tip de Rusie, indiferent cât rău face în jur, poate fi pe mai departe un element predictibil, din perspectiva obiectivelor germane de securitate și a securității de pe continent.
  • Senzația falsă că acest tip de Rusie, indiferent cât de necinstit și sălbatic se poartă cu alții, poate fi pe mai departe un rațional interlocutor politic și de business.

CAZUL FRANCEZ. Pur și simplu, la Paris există o istorică și invariabilă înclinație spre o relație privilegiată cu Rusia, indiferent de tipul de regim de la Moscova, indiferent de numele locatarului de la ‘Élysée. E simptomatic faptul că actualul președinte, Emmanuel Macron, un adevărat reformator pe numeroase planuri, manifestă totuși atât de multă grijă față de garanțiile de securitate la care ar fi îndreptățită natural Rusia, în condițiile în care Rusia e cea care tot atacă alte țări (măcar pentru ultimii 30 de ani, dacă nu vrem să ne adâncim mult mai mul în istorie, să ne amintim că separatismul din Republica Moldova, Georgia și Ucraina nu e acolo de capul lui, iar războiul de azi din Ucraina nu a fost declanșat de autori necunoscuți). Dar sunt sigur că dacă Franța ar fi avut azi alt președinte, tot unul tributar relației speciale cu Moscova ar fi fost, ba din contră, nu e deloc exclus ca respectivul să fi fost unul infinit mai puțin rezonabil decât actualul.

Poate că rădăcinile acestei relații speciale Franța-Rusia au de-a face cu o oarecare idee franceză de subtext, potrivit căreia Europa ar trebui să-și ia ora exactă de la Paris, doar că Parisul nu are suficiente instrumente pentru a și pune asta în operă de unul singur. Ca atare, poate că ar avea nevoie de un partener pe măsură, dar, din varii motive (istorice, culturale, interese geopolitice), într-un astfel de rol francezii ar vedea mereu Rusia în loc de Germania și Marea Britanie.

Absența disputei teritoriale pe axa Franța-Rusia poate fi un factor major care contribuie la această preferință a Franței, căci creează o bază stabilă între doi actori de anvergură. Pe de altă parte, e drept, dispute teritoriale nu au nici italienii cu rușii, de pildă, iar Italia nu e deloc o țară mică. Însă Italia, spre deosebire de Franța, se vede pe sine mult mai puțin hiperbolic și deloc ca buric lumii.

În schimb, în cazul Franței se face cumva simțită o atitudine specială, specifică doar Franței, de țară ieșită din comun – cultural, politic, militar – și de țară cu misiune. Nu cred că e deplasat să observăm că acest aspect a fost cultivat în Hexagon de un Ludovic al XIV-lea, de Napoleon și, în mod mai puțin belicos decât primii doi, dar infinit mai patetic, strident, ușor deplasat chiar pentru unii comentatori francezi, de către Charles de Gaulle.

Filosofia Parisului, în percepția mea, este aceea că Franța ar fi adevăratul și trans-istoricul far al Europei, adevăratul si trans-istoricul ei lider – formal și informal. Dar există și atâtea frustrări pentru că, în practică, nu se poate și spune, 100% fără a greși, că este.

Coroborând mentalitatea asta cu uriașa amprentă a Rusiei, cu absența disputelor teritoriale, cu distanța geografică atât de confortabilă dintre cele două țări și cu un oarecare snobism intelectual (alimentat de o anume complicitate franco-rusă potrivit căreia, pe plan cultural, doar ele se cam pot considera egale, restul fiind jucători vizibil sau ușor sub greutate), probabil că a rezultat această relație specială pe care nu o mai alterează timpul. Bineînțeles că potențează problema și celebrul antiamericanism franțuzesc, ale cărui resorturi nu sunt doar culturale, ci și foarte politice, căci prelungirea influenței SUA peste Atlantic e percepută probabil ca diminuare a influenței franceze pe propriul continent.

Parisul a fost dispus să lucreze cu oricine de la Moscova inclusiv în perioada sovietică, tocmai pentru că s-a văzut pe sine ca vioara întâi pe continent, iar acest aspect a rămas mereu prioritar în raport cu orice alte rațiuni sau obiective de politică externă.

Dar modul în care Parisul se lasă orbit de percepția de sine și absorbit în această relație cu Rusia, pe care Moscova o instrumentalizează însă din cu totul altă perspectivă (de Rusia ca vioara întâi, de Rusia țară cu misiune, de Rusia leagăn autentic al civilizației europene), îi va împiedica mereu pe francezi să fie campioni la a citi corect intențiile reale ale Rusiei și, când apare criza, de aborda eficient și rezonabil poziția Moscovei.

Zilele trecute, când a tăiat aripile speranței ucrainene de a adera la NATO, președintele Macron a vorbit și despre nevoia de autonomie strategică a Europei. Și a spus, printre altele, că „o alianţă nu este ceva de care depind, este ceva ce aleg”. Excelent punctat! E fix ceea ce spune și Ucraina de atâția ani și ceea ce Rusia i-a respins mereu, întâi retoric, apoi direct printr-un război total.

Dacă Franța și președintele ei vor avea, în 2023, revelația că și Kievul, nu doar Parisul are dreptul la a alege alianța pe care o consideră justă și în propriul interes, anul care ni se așterne în față are șanse să fie cu adevărat unul memorabil.

Și pentru Paris, și pentru Berlin, 2023 poate pune bazele unor dividende pe termen lung cum nu au mai cunoscut demult în politica lor externă, dar asta numai dacă vor face pasul curajos și rațional de a miza, în relația cu Rusia, pe ceea ce e just și din perspectiva vecinilor Rusiei și a țării agresate azi de Rusia.

Altfel, e greu de anticipat altceva decât faptul că: da, Franța și Germania vor rămâne pe mai departe țări cu ambiții mari și potențial uriaș, dar nu, cele două nu se vor impune niciodată cu adevărat pe acest continent atâta timp cât America e singurul actor autentic, capabil și credibil în a oferi scut restului continentului în fața neîntreruptei amenințări ruse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s