În mod normal, lichidarea lui Prigojin devine prioritară pentru Putin – Laurențiu Mihu

Încurcată a ajuns deja simbioza rusească mercenari-militari!

Cu toate că Moscova a transformat în mitologie tema cuceririi orașului Bahmut, competiția între trupele Wagner, controlate de Evgheni Prigojin, și trupele regulate, controlate de Statul Major al armatei ruse, se întețește deja pe ruinele a ceea ce fusese odată orășelul Soledar.

Problema cu adevărat critică, din perspectivă intereselor moscovite, e că tentația reglărilor mafiote de conturi între mercenarii lui Prigojin și militarii lui Gherasimov-Șoigu a scos capul mult prea devreme. Indiferent cât și ce controlează rușii la Soledar zilele astea, marele premiu numit Bahmut e încă foarte departe (chiar dacă distanța fizică e totuși atât de mică – 10 km nord-est de Bahmut).

Totodată, încercările (în curs și cele viitoare) de a prelua această redută ucraineană vor înghiți resurse rusești prețioase – ca timp, oameni și echipamente.

Unde mai pui și faptul că până și o eventuală victorie rusească acolo, la Bahmut, în realitate va livra prea puțin, în logica de ansamblu a frontului, pentru a face diferența în mod semnificativ.

Dar Kremlinul are nevoie ca de aer de a prezenta o reușită propriului public și chiar unor zone din arcul de putere populat de siloviki; cât de subțire o fi ea, această reușită, după ce bilanțul „operațiunii militare speciale” arată dezastruos:

  1. Primele șase luni ale invaziei au avut ca rezultat ratarea obiectivului declarat (cucerirea capitalei și, imediat după, a întregii țări invadate) plus o suită aferentă de înfrângeri și retrageri usturătoare ale armatei ruse.
  2. Iar următoarele cinci luni s-au soldat cu retrageri catastrofale și pierderi de teritorii dintre cele inițial ocupate, iar apoi pe hârtia cea mai ieftină anexate.

Din toamnă, numărul militarilor ruși măcelăriți în acest război, laolaltă cu cel al mercenarilor care-i dublează, crește la cote absurde, iar reușitele tind spre zero absolut.

În treacăt fie spus, numai poporul rus e în stare să suporte asemenea nivel de costuri și umilințe din partea vremelnicilor conducători care-l spoliază neobosit! De altfel, dacă comunitatea științifică de profil va pune poporul rus sub microscop și-l va studia câteva vreo decenii, probabil că măcar psihologia și sociologia vor face pași fantastici înainte, eventual comparabili doar cu ceea ce au reprezentat pentru alte științe stăpânirea atomului și cartografierea genomului uman.

Până atunci, însă, revenim la discuția Bahmut-Soledar, respectiv Prigojin-Gherasimov+Șoigu+Putin.

Avem aici stadiul incipient și la vedere al luptei aprige pentru putere și resurse care va ronțăi regimul de la Moscova precum o face rugina, începând cu aprilie 2022, cu epava navei amiral a flotei ruse de la Marea Neagră, crucișătorul Moskva.

Practic, zilele astea asistăm la Cannes-ul inimaginabilului. E un adevărat festival ostilitatea cu care mercenarii ruși îi tratează, public, pe militarii ruși. E un festin al nebuniei sinucigașe modul în care militarii ruși îi privează din când în când pe mercenarii ruși de echipamente și sprijin de luptă. În fine, e semn al demenței senile sistemice maniera în care Prigojin+Wagner se contrazic cu Șoigu+Gherasimov în comunicate oficiale și postări pe rețele sociale cu privire la situația reală din Soledar.

Prigojin pare deja mai turbat pe comandamentul țării sale decât pe al țării inamice și probabil că numai conștientizarea dezastrului în care e armata îl împiedică momentan pe Putin să decapiteze zona arogantă a centrului de comandă al Wagner.

Pentru dictatorul rus, dilema probabil e cruntă.

Dacă-l execută acum pe amicul Prigojin, rămâne cu inepții săi comandanți „convenționali”, Gherasimov și Șoigu. Dacă-i execută pe cei doi, rămâne singur în fața unei căpetenii cu apucături sută la sută de luptător de stepă. Problema de fond cu genul acesta de războinic, întruchipat de Evgheni Prigojin, este aceea pe care o sugerează din plin istoria: te poți trezi spărgând porțile palatului și dând foc Moscovei.

La Soledar și Bahmut, Putin și șefii armatei lui regulate au nevoie de Prigojin pentru carnea de tun pe care „Bucătarul lui Putin” o asigură din galanterele Wagner.

Iar „bucătarul” Prigojin are nevoie de Bahmut și Soledar pentru a câștiga greutatea politică la care visează și pentru a exploata ceea ce ar fi de exploatat din subteranele acestor locuri.

Poate că unii consideră că, din perpectivă Prigojin, accentul e în primul rând cel economic, al spolierii cavernelor, după modelul practicat în diverse zone de acțiune ale Wagner, pe continentul african. Cred că ar fi greșit. În situația particulară a Rusiei, așa cum a fost ea modelată de eșecurile în lanț pe frontul din Ucraina, pentru Prigojin dimensiunea economică vine de data asta la pachet cu cea politică. Iar cele două dimensiuni se potențează reciproc. Se simte deja asta din damful luărilor publice de poziție ale oligarhului, din beția de cuvinte cu care sfidează conducerea armatei regulate a propriei țări.

De altfel, dacă oligarhul care controlează Wagner ar pune mâna pe resursele respective, miza reală e de a reuși să le și păstreze și să le exploateze, dar pentru asta trebuie să fie tot mai ancorat nu doar la manetele militare, ci și la butoanele politice de azi și de mâine. Prin urmare, ambițiosul Prigojin trebuie e nevoit să stea crăcănat cu Wagner-ul, să fie concomitent prezent și la Soledar-Bahmut, dar și la Moscova.

Dacă pe cazul particular Soledar-Bahmut, Putin încă poate strânge din dinți pentru a folosi la maximum resursa umană furnizată de Prigojin, după episodul Soledar-Bahmut chiar nu va mai putea să strângă din dinți fără să riște mai mult ca oricând să rămână fără ei.

În tot acest timp, rezistența ucraineană pe această axă este eroică, cu pierderi grele, dar asumate nu fără motiv sau motive.

Foarte probabil, unul dintre argumentele-cheie care stau la baza apărării încăpățânate din aceste ultime luni, pe linia Soledar-Bahmut, ale conducerii militar-politice de la Kiev, este cel de a câștiga timp pentru ajungerea în țară a unui nou pachet masiv de armament. Ucrainenii au mai procedat astfel cel puțin la Mariupol, când luptătorii de la Azovstal au obligat Moscova să sacrifice resurse uriașe – ca timp, oameni și echipamente – până când doze serioase de sprijin militar extern pentru Ucraina și-au putut croi drum spre front.

În perioada următoare, dincolo de bateriile americane Patriot, în Ucraina vin blindatele germane, franceze și americane (vehiculle de luptă pentru infanterie Marder, AMX-10RC, Bradley), vor veni tancurile poloneze, de fabricație germană, Leopard 2, ar putea ajunge tancurile britanice Challenger 2 și chiar elicoptere britanice. Presiunile asupra Berlinului ating cote critice pentru ca și tancuri ale armatei germane să fie trimise în teren.

Dar pentru ca toate astea să ajungă la destinatarul final a fost nevoie de timp, iar o parte semnificativă din acest timp a fost câștigat de către ucraineni suportând pierderi colosale pentru apărarea pe axa Soledar-Bahmut.

O apărare care, iată, pe lângă forțarea Moscovei la sacrificii uriașe și privarea ei de o pauză operațională pe timp de iarnă, după care armata rusă era disperată, au fost create și condiții de divide et impera la nivelul hibridului rusesc de structură militar-paramilitară.

Putin nu-și poate permite scoaterea din peisaj a lui Prigojin, dar cu atât mai puțin își poate permite să o amâne prea mult. Împunsăturile șefului Wagner la adresa lui Gherasimov, Șoigu, Surovikin, Lapin și a altor specimene de comandanți ai impotentelor forțelor armate ruse reprezintă fațada. La un moment dat, șarjele „barbarului” vor lua la țintă centrul de comandă cel mare.

  • P.S.: Interesant este și faptul că după momentul Soledar-Bahmut, valoarea reală a lui Prigojin va tinde să scadă natural, căci oricât de îndrăzneț și aventurier e grupul Wagner, resursele militare decisive sunt tot la mâna armatei regulate și a celor ce controlează complexul militar-industrial rus. Soledar și Bahmut sunt perimetre mari pentru paramilitarii Wagner, dar în același timp sunt mici în sine. Or, succesul „operațiunii militare speciale” a Moscovei depinde de victorii pe perimetrele mari ale frontului din Ucraina. Iar acolo, oricât de șchioapă e armata regulată, tot mai potentă rămâne, comparativ cu Wagner. Iar acest calcul nu face decât să prefigureze și mai mult o luptă internă, pe axa Prigojin-armată-Kremlin, care nu va putefi a evitată de niciunul dintre protagoniști și, în termeni reali, nici câștigată, indiferent cine va fi cel care trage primul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s