Germania putea să devină leopard, dar a ales să rămână pisică – Laurențiu Mihu

Lumea se schimbă dramatic, pe fondul războiului declanșat de Rusia în Ucraina, iar de măsura în care țările înțeleg acest lucru și acționează în consecință, ca și de viteza cu care o fac va depinde semnificativ cât de bine se vor poziționa în viitoarea arhitectură de securitate și de competiție economică și geopolitică ce va rezulta.

Unele sunt pro-active, altele doar reactive (cazul aparte al Ungariei e de cu totul altă ligă, respectiv parșivă complicitate cu Rusia).

Spre cinstea lor, în Est, Polonia, România, Cehia sau balticele au jucat fără ezitare cartea deschiderii față de Ucraina și față de o Europă a viitorului într-o mai mare siguranță. De pus la socoteală și Bulgaria din perioada Guvernului Petkov. În Vest, au procedat la fel în principal Marea Britanie și Franța.

S-a conturat însă un dosar aparte – dosarul german.

Pentru o țară ale cărei securitate și economie sunt mai vital ca oriunde și ca oricând legate de politica externă, Germania are tocmai pe această dimensiune o abordare în cel mai bun caz de neînțeles.

Politica struțului, dusă de Berlin în cele 11 luni de război, e greu de crezut că va întoarce dividendele scontate atunci când vremurile se vor reașeza.

Pentru Germania, în calitate de prim motor al Europei în timpuri liniștite, și totodată atât de actor potent economic și influent politic, războiul ruso-ucrainean ar fi putut fi ocazia cea mai bună de a-și reconfirma statutul și a-l consolida pentru o generație, poate două.

Și totuși, într-un mod bizar, scena politică și societatea germană ratează cu nesaț această adevărată oportunitate.

Desigur că în Ucraina e azi nevoie de orice – de la truse medicale, până la haine, rechizite, bani, conserve și medicamente. Dar mai presus de toate, din 24 februarie 2022, Ucraina are nevoie de arme grele, muniție și lovituri economice sub centură date Rusiei de către terți.

Ei bine, la aceste din urmă trei capitole, Germania a reușit mereu să se plaseze când la coadă, când la mijloc, când, rareori, pe locurile doi sau trei. Niciodată, însă, pe primul loc.

Până să fie și rușinoasă, această poziție e înainte de toate descalificantă și riscantă pe termen lung pentru orice actor cu statut de lider, așa cum este cazul Germaniei contemporane.

Și la ce a fost bun un astfel de comportament, atâta vreme cât pe destule paliere sensibile în care a ezitat sau evitat să acționeze, până la urmă Berlinul s-a văzut totuși nevoit să cedeze? Dar, în felul acesta, fără a se putea bucura și de onoare și recunoaștere fără echivoc!

De la Nord Stream 2, la creșterea bugetului pentru apărare, la livrări răzlețe de muniție și unele echipamente militare și până la trimiterea celebrelor transportoare blindate Marder, germanii nu au putut, în cele din urmă, să nu cedeze.

Problema delicată este însă aceea că în intervalul scurs de la ezitările și refuzurile inițiale și până la acceptul dat, pe fondul presiunilor externe, s-a pierdut timp prețios. Iar acest timp pierdut nu e deloc dificil să fie măsurat într-un deficit de eficiență al ucrainenilor, pe front, și în pierderi de vieți omenești, în rândul civililor și al militarilor ucraineni, care ar fi putut fi foarte bine evitate.

Apoi, vine chestiunea legată de leadership.

Prin abordarea de până acum, Germania s-a pus de una singură în postura vagonului de care trag toți pentru a se mai mișca un metru, când ar fi putut fi ceea ce i-ar fi fost mult mai folositor să rămână: o locomotivă.

De aproape un an, eterna justificare a Germaniei, atunci când miza e contribuția cu armamentul relevant pentru Ucraina, curge în siajul unui raționament ce face apel la o fracție din trecut, dar ignoră cu lipsă totală de dibăcie imperativele prezentului și trebuințele viitorului. Atunci când pe masă se joacă ceea ce urmează, iar tu te opintești exclusiv în ceea ce a fost, nu e greu de anticipat eșecul strategiei.

Din acest punct de vedere, țările nordice, ele însele cu un trecut delicat în relația cu Rusia, îi dau Berlinului lecții pe care probabil că le percepe ca insuportabile.

Dar aceste lecții sunt imune la excesul berlinez de gingășie, iar simpla lor existență va face încă și mai dificilă reabilitarea Germaniei pe scena internațională, în noua ecuație ce se va cristaliza odată cu terminarea conflictului.

Lipsa viziunii în momente critice a făcut, de-a lungul istoriei, ca state mari și puternice la un moment dat să rămână mari doar geografic și demografic, iar puternice doar în amintire.

Și tot legat de istorie – epoca de aur a Germaniei ca stat și ca națiune a fost într-o singură perioadă: cea cuprinsă între sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și zilele noastre.

În acest interval, a avut parte de pace și de creștere economică, până în punctul în care ambele i-au asigurat o supremație adevărată și meritată pe continent, respectiv influență și soft power de invidiat la nivel global.

Dar fundamentul pentru toate astea a venit din afară și abia apoi a fost consolidat din interior.

Fără SUA pe post de solist și restul Europei de Vest pe post de cor, e greu de imaginat o Germanie postbelică mai așezată, mai asigurată și mai bogată decât în prezent.

Dacă societatea germană și liderii săi politici au dificultăți în a se raporta din perspectiva viitorului propriu la războiul ruso-ucrainean, puteau s-o facă foarte bine și agățându-se de trecut. Dar de trecutul relevant, cel care-i scoate mereu datori și față de care s-ar fi putut achita trimițând încă din primele luni de război și din proprie inițiativă blindatele Marder și tancul Leopard 2 și totodată dând undă verde altor aliați care le au în dotare să le expedieze pe frontul ucrainean.

Avertismentul polonez, potrivit căruia Varșovia nu se va împiedica de raționamentul găunos al Berlinului și va decide de una singură ce-i de făcut, ar trebui să dea fiori la Berlin. E primul semnal cu adevărat de substanță, care lasă să se întrezărească prețul greu pe care îl va avea de plătit leadership-ul german în Europa pentru ezitările lipsite de sens de până acum.

Chiar dacă Germania trimite de aici înainte vestitele tancuri, leadership-ul său rămâne zdruncinat. Și va fi nevoie de noi dovezi, într-un format nou de abordare, pentru a putea opri procesul degenerativ.

Sau luați cazul Japoniei, care s-a comportat impecabil din primele momente ale războiului din Europa și a purces concomitent la schimbarea posturii sale militare, anticipând o criză similară în Asia, la originea căreia e de așteptat să fie China. Tokio nu a avut de luat decizii simple, dar spre deosebire de Berlin nu a ezitat nicio clipă.

  • P.S.: Este elocvent cazul Japoniei, care s-a comportat impecabil încă din primele momente ale războiului din Europa și care, concomitent, a purces la schimbarea posturii sale militare, anticipând o criză similară în Asia, la originea căreia e de așteptat să fie China. Tokio nu a avut de luat decizii simple, dar spre deosebire de Berlin nu a ezitat nicio clipă și, alături de prezent, viitorul îi va da fără niciun dubiu dreptate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s