Cât de imun poate fi Belarusul condus de Lukașenko la o evoluție pozitivă a așteptatei ofensive ucrainene, menită să-i împingă pe ruși spre bordeiele lor?

Și cât se sigur poate fi dictatorul de la Minsk de faptul că operațiunea ucraineană, sprijinită inter-disciplinar de aliații occidentali, nu ar putea avea și o nevăzută componentă de resuscitare și catalizare a unor procese interne care s-au activat deja prin revolta de acum câțiva ani?

Pe fondul represiunii sălbatice de atunci, sprijinită masiv de Moscova, unele procese au fost spulberate, e drept, dar altele doar s-au refugiat în adormire, pentru a se trezi și încerca din nou la vremuri ceva mai prielnice.

Iar vremurile prielnice nu e exclus să se ivească acum, odată ce frontul din Ucraina vecină se apropie de un semnificativ punct de inflexiune.

Pe fond, problema Belarusului lui Lukașenko este aceea că nimeni, nici la Vest și nici la Est, nu-l mai vrea în forma asta și nu mai are resurse pentru a-l tolera așa cum e.

LA VEST

Pentru Ucraina și Occident, actuala relație a Minskului cu Moscova reprezintă o neîncetată amenințare și un factor suplimentar de stres în proximitatea căruia nu îți permiți să trăiești o veșnicie.

Chiar dacă forțele armate ale lui Lukașenko nu au fost implicate direct în invazie (ar fi probabil sinucigaș pentru dictator, căci două treimi din populație respinge asemenea scenariu), teritoriul Belarusului a fost folosit la bombardarea Ucrainei, în găzduirea de trupe și echipamente rusești, în tranzitul cadavrelor de militari ruși, a fost utilizat (și, teoretic, încă mai poate fi) ca rampă de lansare a unor atacuri terestre asupra capitalei Kiev.

Dat fiind punctul în care a ajuns deja războiul ruso-ucrainean și dată fiind adâncimea tot mai mare a ajutorului occidental – militar și de intelligence – pentru Ucraina, e greu de crezut că nu figurează pe agendă planificatorilor o „amendare”, prin măsuri „active” a actualului rol jucat de Belarus.

Din această perspectivă, perioada pe care o deschide așteptata ofensivă ucraineană ar putea coincide și cu perioada în care să ia startul un oarecare „deranj” în Belarus.

Ucraina are o frontieră de puțin peste 1.000 de kilometri cu acest stat, iar pe o asemenea întindere se pot cu ușurință identifica zone poroase pentru operațiuni hibride, în care rolul principal să le revină unor grupări de „partizani” din interior, iar rolul secundar, dar vital, susținătorilor (pe alocuri și planificatorilor) lor din exterior.

Zonele poroase le pot oferi unor asemenea vectori în primul rând refugiu, pregătire și suport logistic.

Apoi, în interiorul țării, la nivelul mai larg al societății, liniștea de sub jilțul lui Lukașenko este în cel mai bun caz relativă.

Disidența a dat înapoi, dar nu a dispărut, iar perioada în care ne aflăm cu siguranță e cea mai generoasă din ultimii ani cu privire la speranțele sale de a se regrupa, reinventa și reînvia.

Faptul că mulți dintre disidenții mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți se află încă în închisorile Belarusului e o tragedie personală pentru ei și un impediment practic pentru mișcarea și ideile pe care le reprezintă. Însă istoria a demonstrat că închisoarea politică nu e o barieră insurmontabilă pentru disidența înverșunată și cu atât mai puțin pentru disidența care apucase, în libertate, să atingă un minimum de grad de organizare.

Apoi, există figuri reprezentative în exil, figuri care odată condițiile de bază îndeplinite, devin factori prețioși de coagulare. Și nici exilul nu e barieră insurmontabilă atunci când vine vorba de acțiune.

În fine, există deja sprijin politic extern relevant, pus în așteptare, pentru orice mișcare de revoltă cu aspirații democratice.

LA EST

La est se află Rusia, iar la Kremlin se află Putin.

Iar Rusia lui Putin nu mai vrea și nici nu își mai permite un Belarus independent, iar în acest sens a dat, mai ales în ultimul an, semne stridente.

Oricât de dependent e Belarusul lui Lukașenko de Rusia lui Putin, problema de fond, din perspectiva Moscovei, rămâne de rezolvat cu toporul: e încă suveran.

Într-o asemenea paradigmă, deși relația dintre cele două țări a evoluat astfel încât Kremlinul poate face acolo multe din ceea ce îi trece prin cap, tot se izbește de unele limite.

În contextul actual, al războiului din Ucraina, limita care stârnește cea mai mare nervozitate la Moscova e cea a antrenării directe a Belarusului, armatei, populației și economiei sale în operațiunile sângeroase de pe front și în sprijinirea fără inhibiții a economiei de război ruse.

În ultimele peste 400 de zile, situația a evoluat de așa natură că Putin are acum nevoie de anexarea Belarusului mai mult decât avusese nevoie, în realitate, de anexarea Ucrainei, înainte de 24 februarie 2022.

Deși forțează neobosit lucrurile în această direcție, până acum dictatorul de la Moscova s-a lovit de zidul de autoapărare ridicat de dictatorul de la Minsk.

Iar Lukașenko a fost motivat să acționeze astfel în primul rând de interesul personal, de dictator orgolios, apoi de teama legitimă că reacția populației ar depăși capacitatea trupelor sale de șoc de a o ține sub control. Și nu e deloc exclus ca printre stimulentele convingătoare să se fi numărat și „pisici” urâte arătate din timp în timp de către Kiev, probabil și de către aliați săi cheie.

Chiar și așa pe măsură ce situația de pe frontul ucrainean devine mai nefastă și nici cea de acasă nu dă semne că poate deveni roz, Putin va fi tot mai tentat ca în relația cu Belarusul lui Lukașenko să apese accelerația până la podea.

Ar fi o eroare masivă, dar nici nu pare să aibă cum proceda altfel. Iar în pliurile unui asemena scenariu pândesc erori masive și breșe asociate, pentru însăși Rusia lui Putin. Căci procedând astfel nu ar face decât să amplifice efectul unor eventuale demersuri stimulate a „deranjului” de care în mod natural și legitim ar trebui să fie interesate tabăra ucraineană, tânăra aliaților săi și tabăra opozanților interni ai lui Lukașenko.

Bineînțeles că nu știm de pe acum ce va urma precis și cum se vor derula, milimetric, lucrurile.

Dar ofensiva ucraineană care stă să vină creează condiții de posibilitate pentru intervenții „chirurgicale” și pe această axă – axa Belarus.

În orice caz, Lukașenko e vulnerabil.

Și este cu atât mai vulnerabil cu cât regimul său e măcinat de două râșnițe care au mai mărunțit și alți dictatori în momente critice: nu are perspectiva unei continuități (problema succesiunii „agreate” a lui Lukașenko e în aer) și s-a asociat nepermis de mult cu partea tot mai evident perdantă a războiului.

În general, aceste două aspecte pot juca, la un moment dat, rol de fertilizator pentru o schimbare subită de regim.

• P.S.: În cazul Belarus, modelul Kazahstan ar putea fi varianta cea mai simplă de basculare. Dar, spre deosebire de Kazahstan, Belarusul întrunește condiții propice și pentru un model est-european de an 1989, condiții care în paradigma kazahă nu existaseră.