Atenție la Viktor Orban! Se simte rău – Laurențiu Mihu

Nici noi nu ne mai trezim odată din visul urât numit Viktor Orban, dar, judecând după insistența cu care joacă pe mâna rușilor chiar și după aproape nouă luni de război și două luni de înfrângeri rusești ca la manual, e limpede că și pe liderul ungar îl roade până la os neputința de a se trezi din coșmarul în care șeful (atenție: șeful, nu prietenul!) Vladimir Putin pierde pe toată linia. Și, deloc exclus, teama cea mare a lui Orban este aceea că dacă acest coșmar nu se întrerupe acum, alte câteva luni de derulare a lui se vor solda cu devorarea șefului.

Iar partea cu adevărat interesantă începe abia din acel punct: Ce se poate alege de lacheii și de prietenii colosului perdant?

În cazul lui Viktor Orban, evident, vorbim de lacheu, iar nu de prieten, având în vedere cel puțin diferența de gabarit și calibru dintre Ungaria și Rusia, ca și axiomele conform cărora un KGB-ist nu poate avea alt prieten decât pistolul cu care doarme sub pernă, respectiv că odată ce ai stat cu mâna întinsă nu mai poți da probe de virginitate morală.

Mare „cocoș” în atât de multe ocazii, pe relația cu partenerii Ungariei din UE și NATO, Viktor Orban a dezvoltat totuși o curioasă atitudine de miel stingher pe relația cu inamicul declarat al partenerilor țării sale. Deși, sub numeroase aspecte, decriptarea motivelor sale poate oferi deja unele rezultate, cu siguranță că detaliile și dimensiunile acestei contradicții izbitoare vor fi lămurite exhaustiv odată aruncată ultima lopată de pământ peste sicriul regimului Putin.

Iată de ce mă hazardez în a anticipa că, odată ce va fi intrat în trepidații întreaga Rusie, atunci când va fi devenit „oficial” eșecul dictatorului de la Moscova de a livra conform termenilor care au stat la baza declanșării „operațiunii militare speciale”, următorul regim din Europa care își va palpa capul doar pentru a simți că începe să cadă va fi cel de la Budapesta. Și, vai, din avion pare atât de sigur și pe picioarele lui, din moment ce numai ce a fost revalidat la urne, în primăvară! Dar, vai, sigur păruse a fi și regimul Putin, până ce l-a ajuns din urmă păcatul erorii de calcul!

Până la urmă, motivul pentru care la Budapesta bate la ușă seismul politic e simplu: menținerea la putere a camarilei orbaniste nu ar fi fost posibilă fără jocurile de influență făcute de Moscova lui Putin, coroborate cu accesul nestingherit al Ungariei, ca membru UE, la piața și banii care curg din Vest (iar la acest ultim capitol, paradigma Covid nu a făcut decât să accentueze valoarea fluxurilor de euro din care Ungaria orbanistă nu se adapă mai timid decât celelalte state membre, după eternul principiu că ideologia poate c-o fi puturoasă, dar banii nu au miros).

Odată cu intrarea Rusiei în epoca post-putinistă și pe fondul fezandării cu care țara lui Putin va păși în ea (mai ales pe plan militar și economic), e greu de crezut că interlocutorii de la Moscova ai Budapestei vor mai avea, pe moment cel puțin, deopotrivă capacitatea și voința de a continua „dialogul” cu micul stat, în termenii cu care acesta din urmă fusese obișnuit. Iar dacă se vor adeveri și predicțiile privind eventuala izbucnire a unui război civil în Rusia, în forme adaptate momentului, regimului Orban toxicitatea unui asemenea scenariu îi va bloca cu atât mai violent circulația sângelui.

Știm însă, deopotrivă din istoria politică a omenirii, ca și din istoria naturii umane înseși că pentru acela care s-a asociat până la capăt cu perdantul nici măcar nu e nevoie ca decăderea acestuia din urmă să atingă pragul maxim. Când te amesteci cu tărâțele, oricum te mănâncă porcii, indiferent dacă amestecul e de rafinamentul stelelor Michelin ori unul infinit de banal.

Iar Viktor Orban nu este un naiv. Înțelege perfect că a depășit demult punctul dincolo de care se poate considera fără putință de tăgadă că a mers până la capăt alături de muribundul regim al lui Vladimir Putin. Iar sub acest aspect, premierul ungar se află, păstrând proporțiile, tocmai în situația paradoxală în care s-a pus dictatorul rus: n-are la ce să se mai întoarcă, trebuie să gonească înainte, dar îi și este limpede că direcția respectivă e sinucigașă.

Nu degeaba cultivă azi două lucruri, cu o obsesie demnă de azil de nebuni:

  1. Pe plan teoretic, ideea că a sprijini sancțiunile europene împotriva Rusiei înseamnă alunecarea în război deschis.
  2. Iar pe plan practic: campania demarată de statul ungar în susținerea ideii de mai sus, campanie nouă, dusă după un model mai vechi, deja exersat de regimul Orban împotriva miliardarului George Soros și a politicii privind migrația a Uniunii Europene. (pentru ambele, detalii – AICI)

Chiar dacă războiul din Ucraina presupune inevitabile costuri economice pentru partenerii Kievului, e totuși evident și faptul că micuța Ungarie a „cocoșului” Orban nu are nimic special care să o facă mai vulnerabilă și secătuită decât pe alții, în contextul efectelor politicii americano-europene de contracarare a agresiunii militare declanșate de Rusia lui Putin. Iar asta, în ciuda narațiunii orbaniste, care le bagă ungurilor în cap teza opusă. O narațiune, de altfel, ea însăși suspect de asemănătoare cu stilul și structura produselor de marketing politic livrate Kremlinului de tehnologii politici ai regimului moscovit (iată, aici, un alt teritoriu suspect al sinergiei ungaro-ruse, care merită explorat până la epuizare).

Putin e cometa, iar Orban e norul de praf care o urmează. Înfrângerea lui Trump i-a pecetluit soarta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s